Martor la izvoare: Baba Nancsi, vrăjitoarea care ştia şi toaca-n cer cum stă (I)

0
162

În anul 1963, eram student şi aveam un curs de folclor. Cum folclorul mă pasiona de pe atunci şi începusem să adun material din gura ţăranilor, fratele meu Gheor­ghe m-a atenţionat că are o vecină vrăjitoare, mătuşa Nancsi, care locuia în Baia Mare, pe str. Mărăşeşti.
L-am informat pe profesorul meu de folclor, Dumitru Pop. Aflând că bătrâna ştie şi face vrăji, ba pe deasupra are şi mulţi clienţi, profesorul m-a sfătuit să o cercetez de îndată, dar să fiu discret, să mă dau client, să-i intru pe sub piele, ca să o pot descoase şi cerceta.
O chema Anastasia, dar se maghiarizase şi-i plăcea să amestece cuvinte ungureşti în vorbirea sa ţărănească. Îşi pierduse un picior într-un accident, purta proteză, dar asta n-o împiedica să meargă noaptea până la cimitir, căci la ea unele vrăjuri se asociau cu necromanţia. Era o femeie de cea mai mare omenie şi primitoare, o gospodină pricepută în prepararea de compoturi, gemuri şi dulceţuri. O cameră de locuit, din casa ei cam mică, o făcuse cămară şi era plină de bunătăţi. Nimeni nu prepara ca ea dulceţuri şi gemuri, cămara îţi lua ochii cu borcanele multicolore. Nancsi neni, cum i se zicea, era bucuroasă să-şi servească oaspeţii. Zâcea că are o sută de ani, dar nu era aşa de bătrână cum se ţinea.
M-am dat client, spunându-i că m-a părăsit drăguţa şi mi-a suflat-o altul, şi am întrebat-o dacă poate face ceva. Mi-a răspuns în ungureşte: „De hoghy nem” (Cum să nu). M-a servit cu dulceaţă de zmeură şi compot de mure. Într-o că­măruţă, mi-o arătat ustensilele, erau multe la nu­măr. Cele pe care le folosea mai des, mătura părăsită, bota cu care a despărţit un şarpe de o broască, gâltanul de lup, le ţinea la streşina casei învelite cu paie. În recuzită, am descoperit: un sul de război, un cuţit cu plăsele, iţe, spată, coarne de berbec, piele de şarpe năpârlit, topor, secere, oală de lut.
Când i-am spus că are multe scule, tuşa Nancsi mi-a răspuns:
– Multe dară, că multe ştiu şi trebuie să fac io şi dracu’, că bag sama că năcazurile tăte le face dracu’. Ş-apoi tare multe vin la mine să le tomnesc. Hai să mai mâncăm un compot, până mai vine oarece clientă.
Şi nu trece mult până când o babă grasă, scundă, şchioapă de un picior, o strigă tare de afară:
– Nancsi neni, Nancsi neni! Viu la ‘mneta că-i bai.
– Nu-i niciun bai, gurucă, vină în casă, că tăte baiurile le şti tomni baba Nancsi.
Femeia intră în casă, o serveşte şi pe ea cu o dulceaţă şi o întreabă:
– Ce-i băiucu?
– Apoi, Nancsi neni, tare mă sfădesc cu o vecină şi de tare multă vreme. Fă ceva că ştiu că ‘mneta poţi tomni orice. Că ştii şi toaca-n ceri cum stă.
Baba Nancsi scoate repede oala de făcut vrăjuri, de lut, asemănătoare cu cea de fiert sarmale, dar cu găuri pe toată suprafaţa. Pune cârpe în oală, apoi o bagă în sobă. Ia cleştele, scociorăşte în oală şi descântă: „Foc, focuţule, / Fă-te şarpe balaur, / Du-te la Anuţa, / Nu-i da stare şi alinare, / Până la Mărie a vini, / Cu Mărie mâna a da / Şi cu Mărie s-a-mpăca”. După ce repetă descântecul de nouă ori, scoate oala din sobă şi o duce afară, în vreme ce continuă descântecul. Apoi vine în casă, scoate o „racată” (lacăt) cât o taşcă, cum erau înainte pă temniţă. Bagă o cheie mare la mijloc, apoi închide şi deschide racata care făcea „clanţ, clanţ”. Când o închidea, baba descânta: „Io nu-ncui racata, / Că încui gura Anuţî, / La ié să nu să ducă, / La Mărie să-i tignească / Şi laolaltă să nu să sfădească. / Aşé cum încui io racata, / Aşé să-i încuie Dumnezo gura la Anuţa. / La Mărie, în odoru’ ei să-i tignească / Şi cu vecina să nu să mai sfădească / Şi bine laolaltă să trăiască”. Apoi baba încheie: „No, gurucă, du-te acasă, că bine a fi şi nu ti-i mai sfădi cu ie în veci”.
– No, cât a fi plata, Nancsi neni?
– Cât îi vré, gurucă.
I-a dat nişte bănuţi şi alimente: groştior, ouă, brânză, slănină.
Într-o altă zi, mâncam compot, vine un bărbat în floarea vârstei şi-i spune:
– Nancsi neni, nu pot face la femeie. Poţ’ face ceva?
– De hoghi nu?!
Baba scoate cărţile tarot, legate într-o basma, îi dă să tragă câte-o carte, de trei ori, le înşiră pe masă şi-i spune că-i legat. Îi dă o peteică înnodată cu nouă noduri şi-i spune să o lege între picioare, dezbrăcat, şi să treacă pântr-o vale. Să întoarcă o piatră şi să desfacă un nod de la peteică şi să descânte el: „Aşé să-m’ vie puterea în boarşele mele, / Cum trece apa pă vale / Şi cum trec io pă cărare, / Până-n răsărit de soare, / Până-n prânzu’ cel mai mare”.
– Dacă nu ţ-a vini puterea, să vii la mine iară, că ţ-oi da să sui on car pă vârvu’ şurii şi acolo să-l desfaci pă bucăţi.
Omul plăteşte, îşi scrie descântecul pe-o hârtie cu plăibazu’ babii, să uită lung la ea şi zâce:
– Oare mi-a fi de folos?
Baba îl linişteşte:
– Du-te, gurucă, că am mai tomnit io de-aiestea. Îi face de-i gândi că nu eşti tu.
Într-o zi vine o femeie foarte agitată, care nici să şadă pe loc n-avea stare.
– Da ce-i cu ’mneta? Gândeşti că eşti cu cuştiriţă.
– Nancsi neni, tare mult bé bărbatu’ meu şi după ce să-mbată s-apucă de mă bate. Vai de capu’ meu!
Baba scoate dintr-o ladă o şcotuie (cutie) şi o piele de şarpe năpârlit. Strecoară horincă prin piele şi o sfătuieşte să pună băutura în sticla din care bé bărbatu’. În timp ce o strecoară, baba descântă: „Tu şerpe, laur-balaur, / Du-te la Ion, / Cu limbile-l muşcă, / Cu coada-l împuşcă, / Să nu mai poată bé, / Marie să să hodinească / Şi în pace cu bărbatu’ să trăiască”.
Într-o zi, intră în casă o fată supărată. Începe să plângă.
– Am fost logodită, da’ mi l-o suflat una. Bate-o, Doamne! Ce să mă ştiu face?
– No, nu-i bai, că fac io ce trebe şi bine a fi. Da unde şede cu ié?
– La Valea Borcutului.
– No, c-om mere acolo cu caru’. Io m-oi face că am de vândut neşte haine, oi băga bota cu care am despărţât şarpele de broască pă mânecă şi gâltanu’ de lup la sân ş-oi trece pântre ei şi când n-a vidé nimeni oi sufla în gâltanu’ de lup ş-apoi despărţâţ’ or fi pă veci ş-a vini iară la tine.
Fecioru’ a fost luat în armată şi acolo s-o însurat, da’ n-o stat cu femeia, ci o vinit înapoi la fosta drăguţă, s-o luat şi treaba o fost tomnită. I-o cumpărat fata on cadou fain şi i l-o adus de zua babei.
Într-o altă zi, a intrat în casa babii un ofiţer. I-a spus că de la o vreme, cum este el tot plecat cu oastea, visează că nevasta lui ar umbla cu altu’.
– Oi cota în cărţ’ tomna amu şi om vidé ce zâc cărţâle.
Baba scoate bocceluţa cu cărţâle, îi dă să tragă cu mâna dreaptă de tri ori şi, după ce înşiră cărţâle pă masă, spune:
– Nevasta mnetale nu are pă nimeni, dar se arată aici că-i sta lângă sicriu’ ei, că-i moartă. Fugi repede acasă, că trebe făcută înmormântarea.
Ofiţerul se-nfurie.
– Când ţ-oi trage două, aici te lăs lată! Cum să moară nevasta mea?…
– Du-te acasă repede şi vezi şi apoi om vorovi.
Ofiţerul se duce acasă şi-şi găseşte soţia moartă. Femeia fierbea rufe într-o căldare mare, pirostriile se înclinaseră, s-a răsturnat căldarea peste ea şi a murit opărită.
Într-o altă zi, intră la bătrână o tânără nevastă şi i-a povestit babii că o părăsise soţul, care şi-a aflat o altă femeie. Cum era din vecini, o tot necăjea, dădea cu pietre după ea, îi omora găinile, ba şi câinele.
Baba o linişteşte.
– Cu asta nu-i rând, numa’ aruncată în moarte. Pândeşte-o pă unde calcă, ia lut din urmele ei ş-apoi adă-l la mine, că ştiu io ce trebe să fac.
Baba a făcut un chip de lut în formă de femeie, în care a împlântat ace mari şi cuie şi a descântat: „Rahila să nu mai vieţuiască, / La casa ei să nu mai trăiască, / În pământ să hodinească, / Sub glie să putrăzască, / Ileana-n pace să trăiască”. Apoi s-a întâmplat ca iarna să fie mult gheţuş la fântână şi când vecina a mers să scoată apă, cum era câşiţa joasă, a căzut cu capu-n jos în fântână şi a murit. Şi aşa nevasta a avut tihnă şi odihnă. (Va urma)

Pamfil BILŢIU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.