Analfabetismul în trei ipostaze

0
40

Dex-ul vechi asociază analfabetul cu omul care nu ştie să scrie şi să citească. Cînd trebuie să dea cu subsemnatul, pe coala de hîrtie, pune degetul mare, dotat cu amprente digitale personalizate. Fără a face cuiva proces de intenţie, în ecuaţia cunoaşterii şi a educaţiei, pînă la urmă tot şcoala are ultimul cuvînt de spus.
Pentru analfabeţii cronici, şcoala a rămas o locaţie necunoscută, cu lacătul pus pe uşă. Statisticile nu indică nici măcar cu aproximaţie numărul de analfabeţi „consacraţi” de care „beneficiază” România. Cert este că în majoritatea lor sînt de etnie romă şi societăţii ridică mari probleme. O formă (ipostază, stare) mai evoluată este semianalfabetismul. Pe care Dex-ul nou îl asociază cu oamenii neştiutori de carte, analfabeţi pe jumătate. În absenţa unor unităţi de măsură şi repere este greu de explicat de cîtă carte are nevoie un om ca să nu fie etichetat ca semianalfabet. Cred că avem de-a face cu o realitate care nu trebuie echivalată cu prostia, ci mai degrabă asociată cu un gen de ignoranţă, necunoaştere şi un mod de gîndire conservator. Sînt trăsături prezente în mentalul unor categorii sociale, determinate de factori istorici, ale căror consecinţe nu ne rămîne decît să le acceptăm. Să nu uităm că pînă la generalizarea şi obligativitatea învăţămîntului gimnazial, majoritatea populaţiei din mediul rural, ajunsă azi la vîrsta a treia, şcoala s-a rezumat la patru clase primare obligatorii. Un om cu asemenea studii poate fi harnic, politicos şi cu bun simţ, dar să ştie prea multe despre lumea în care trăieşte nu-i putem cere. Generaţii întregi de oameni au fost obligate să se adapteze din mers la schimbările societăţii iniţiate de regimul comunist. Tăvălugul colectivizării i-a lăsat fără pămînt şi fără banii necesari întreţinerii familiei şi trimiterii copiilor la şcoală, situaţie în care învăţămîntul gimnazial devenise obligatoriu. Neavînd o meserie, cu bune şi rele salvarea a venit din partea industrializării ţării. Despre care orice s-ar spune, a scos satul românesc din beznă, oferindu-i şansa să facă primii paşi spre un minim nivel de progres şi civilizaţie. Familii întregi, apte de muncă, peste noapte s-au trezit pe jumătate orăşeni. Statul le-a oferit slujbe care nu au necesitat multă ştiinţă de carte. Propaganda comunistă nu a ezitat să speculeze, în propriul interes, nivelul de pregătire precar al unor categorii sociale. Prin jurul anului 1972, Ceauşescu a dispus ca toţi salariaţii statului să aibă certificate de absolvire a opt clase. Măsura s-a finalizat cu certificate eliberate pe bandă rulantă şi cunoştinţe acumulate zero. În final oamenii au rămas tot cu scrisul, cititul şi puţinele cunoştinţe dobîndite în şcoala primară. În schimb, partidul şi guvernul au informat opinia publică internaţională că în România analfabetismul s-a eradicat definitiv şi irevocabil. La oraş, regulile civilizaţiei urbane (cîte au fost) nu de toţi s-au legat la fel. După disponibilizare, reîntorşi pe meleagurile natale şi-au reactivat vechile obiceiuri şi mentalităţi, din vremea tinereţii. Motiv pentru care România rurală, situată departe de marile oraşe, rămîne intactă, neatinsă şi nemişcată. Oamenii cred în ce spune Tv, sînt uşor de manipulat, iar cu ocazia alegerilor nu întotdeauna iau cele mai bune decizii. Cu toate acestea, una dintre problemele grave ale societăţii actuale este aşa numitul analfabetism funcţional, prezent în mentalul unor demnitari de rang înalt. Pentru gafele şi greşelile făcute în spaţiul public, vinovaţi sînt cei care i-au propulsat în funcţii, oferindu-le o pălărie prea mare pentru un cap atît de mic. Spre deosebire de subiectul prezentei discuţii, analfabetismul funcţional are şi unităţi de măsură. Lipsa de competenţă şi profesionalism. La demnitarii care iau decizii în numele nostru, greşelile nu pot fi puse pe seama unor stări emoţionale. Dacă nu ştiu să scrie şi să vorbească corect româneşte, înseamnă că la şcoală au fost ucenici mediocri. Iar dacă nu stăpînesc cum trebuie tainele funcţiei, nu au decît să se informeze, consilieri bine plătiţi le stau la dispoziţie. Sîntem oameni, cu mai multă sau mai puţină şcoală şi în scris sau vorbă cu toţii putem greşi. Nu toată ziua stăm cu gramatica limbii române şi cu atlasul geografic atîrnate de gît. Numai că, dacă greşim o facem în nume propriu, a unui grup restrîns şi nu luăm decizii în numele majorităţii. Cum se poate scăpa de analfabeţii funcţionali e treaba partidelor politice, a căror rezervă de cadre a început să dea semne de oboseală. Nefiind la butoanele puterii, la soluţii, pentru îndreptarea greşelilor nu m-am gîndit. Şi chiar dacă m-aş gîndi şi le-aş avea, sînt convins că nimeni nu le-ar lua în seamă. Autismul politicienilor la părerile opiniei publice nu se dezminte.

Prof. Vasile ILUŢ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.