Plebiscitul dezbinării

0
65

Îmi este din ce în ce mai greu să navighez pe apele tulburi care bat în zidul acestei lumi. De la noi şi de aiurea. O pildă apropiată este şi acest referendum care nu a dus nicăieri. Ba ne-a adus numai dezbinare. Cel puţin aşa mi se arată întâmplarea. Am căutat un scop vindecător, o urgenţă, un sâmbure de coagulare a naţiunii. Nu am găsit. Mi-a alunecat pe oglindă marea izbândă vizată. Dar vedem cu ochiul liber că eşecul a dus la aprige învinuiri. Unele aberante şi jignitoare. Un deputat a ajuns să învinuiască poporul român pentru nereuşită.
Cine a instrumentat acest plebiscit? S-au semnat protocoale între partide (mai puţin USR) şi Coaliţia pentru familie. Când au intrat la colţ, cu rezultatul, toţi au fugit de răspundere. Căutând scuze naive ori reproşuri înverşunate. Fiecare a vrut să se aleagă cu ceva voturi ieftine. Am desprins câteva înţelesuri din această încâlceală făcută în grabă. Oamenii nu au fost pregătiţi pentru asemenea temă pusă la vot. Cică, aşa-i legea. Mulţi au gândit pe cont propriu, că nu poţi pune la vot un dat natural. Cum să faci un referendum pentru ceea ce este firesc? Să pui la îndoială valorile umane. Am sentimentul că România a fost ţinta unui experiment învăluit în ceaţă. În faţa eşecului, virtualii beneficiari au dat bir cu fugiţii. Înlocuind asumarea cu reproşul.
Unii comentatori, mai abili, au lus­truit utopia politică. Am fost lămuriţi că a fost nevoie de siguranţa majorităţii. Iar consultarea eşuată nu are nici o legătură cu politicul. Dar cine ameninţă majoritatea? S-ar părea că aducem de pe alte meleaguri teorii care nu se potrivesc cu ceea ce ştiam despre democraţie. Adică minoritatea să aibă cuvântul decisiv. Despre acest pericol s-a exprimat, recent, scriitorul francez Pascal Bruckner. Ca fiind un pericol politic. Oamenii nu s-au dus la vot de frica legiferării politice a unui drept fundamental al omului. Am citit acest plebiscit într-o cheie cu bătaie mai lungă.
Se vrea o schimbare în societatea românească. O rupere cu tradiţia. S-a pus la îndoială familia. Acum numită, ironic, tradiţională. Cea care a fost socotită celula de bază a societăţii, acum nu mai este. Trebuie să ne prefacem în altceva. Să ne schimbăm mentalitatea. Să nu mai fim ce am fost. Ni se despachetează intimitatea. Cei care sunt numiţi minoritari au fost pe faţa pământului din vechi timpuri. De la Sodoma şi Gomora, la Roma antică. Până în ziua de astăzi. Nu mă pun în încurcătură. Nu mă bîntuie discriminarea. Dar pe cine poate înverşuna un dat care există? În schimb, privesc cu toată seriozitatea această poveste naturală a omenirii: femeia şi bărbatul. Care, laolaltă, sunt stăpânii unui miracol: copiii! Aşa se întâmplă devenirea lumii.
Cine pune la îndoială acest dat divin? Că sunt suficiente imperfecţiuni în mecanismul social este adevărat. Datoria legilor este de a le netezi. Am sentimentul că familia a fost o temă falsă. Altele au fost ţintele. Un camuflat sondaj politic? Mai ales că Uniunea Europeană nu ne cere reglementarea familiei. Cel puţin aşa au declarat cei de la Centru. Care nu au întârziat să facă aprecieri. Unii au văzut discursuri antieuropene: ”UE atacată cu armele urii româneşti”, iar alţii au comentat faptul “că românii au ales iubirea şi toleranţa în locul urii şi dezbinării”. Ce să mai crezi?
Cert este că s-a ajuns la o învrăjbire socială. Apoi s-a amestecat sacrul cu profanul. S-a cerut demisia Patriarhului. Un europarlamentar român mi-a adus aminte de o perioadă nefastă, când o minoritate militantă a schimbat lumea. Atunci, cu o armată invadatoare în spate, acum cu o armată educativă în frunte. Amândouă cu sigla modernizării la rever. Un psiholog de la Cluj a ţinut să spună că am avea un profil psiho-cultural tradiţional. Dar Statele Unite, pe care tot ne place să le evocăm, au anumite segmente mai tradiţionale decât România.
Ni s-a spus că este un conflict al nostru. Preşedintele de la Cotroceni, la închiderea ediţiei, ne-a sfătuit să abandonăm discursul urii. Să declarăm pacea socială. Un referendum fără concluzii trainice, cu analize superficiale, născute din interese partizane. Aşa mi s-a relevat. Nu s-a răspuns la întrebarea încifrată. Fiecare cu părerea şi orientarea lui politică. Am mai învăţat că democraţia costă, inclusiv bani.
Deocamdată, ne-am ales cu un păgubos spectacol al urii. Un plebiscit care ne-a dezbinat. Dacă aveţi alte înţelesuri, cu atât mai bine.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.