Un Cicero al Ardealului

0
71

Prin burgul de pe râul Săsar, umblă vorba că în curând va ieşi de sub tipar unul dintre cele mai lungi discursuri politice, dacă nu cel mai lung, din istoria parlamentarismului. E vorba de cuvântarea în limba maghiară, din 9 martie 1908, de peste patru ore, rostită de deputatul Vasile Lucaciu în Parlamentul de la Budapesta.

Recent, prin bunăvoinţa dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene, mi-a parvenit versiunea tălmăcită în limba română. În acel context, am mai aflat că scriitorul Nicoară Mihali, care deţine ambele versiuni ale discursului, este artizanul acestui demers editorial ce recuperează o filă importantă din viaţa ultimului cruciat al unităţii şi latinităţii valahe. Fără putinţă de tăgadă, gestul recuperator este lăudabil. Aşa că, profitând de acest eveniment editorial (mă aştept ca volumul, pentru a fi mai convingător, să conţină ambele variante), vă propun un succint comentariu pe marginea textului.
Citindu-i cuvântările din cele două volume de Texte alese pe care le-au publicat dr. Ion Iacoş şi dr. Valeriu Achim, cum ar fi, de pildă, cea în 15 august 1890, rostită cu prilejul sfinţirii Bisericii din Şişeşti; Discursul din procesul de la Debreţin, din 18 octombrie 1892; Cuvântarea rostită la eliberarea din închisoarea de la Seghedin, din 6 februarie 1894; ori cele rostite în Parlamentul de la Bucureşti, din 10 şi 13 aprilie ş.a.m.d., mă aşteptam ca acest discurs monumental să fie şi memorabil, nu atât prin dimensiuni, cât mai cu seamă prin conţinut. În plus, întrucât părintele Lucaciu excela în rostiri memorabile, recunosc, nădăjduiam să găsesc şi aici acest soi de vorbe. Numai că aşteptările mi-au fost infirmate în parte. Probabil şi din pricina temei, căci în această cuvântare oratorul din Şişeşti discută despre propunerea înaintată de deputatul Nagyi Emil, având ca obiect modificarea regulamentului Camerei, cu scopul de a împiedica obstrucţionismul parlamentar.
Cu toate că subiectul era aparent banal şi fără miză, tribunul Lucaciu îşi etalează cu eleganţă, rafinament şi multă măiestrie talentul oratoric. În debutul intervenţiei, el accentuează că în politică doar principiile cele mai înalte, cu caracter general, pot aduce lumină în învălmăşeala evenimentelor, deseori confuză şi adesea foarte întunecată, după care întreabă: “Cine este tatăl, cine sunt părinţii acestui prunc (propunerea de modificare a regulamentului Camerei n.n.) care îşi cere dreptul la viaţă?“ Explorând filiaţia, după ce şi identifică ”părinţii” în persoana conţilor Andrassy Gyula şi Istvan Tisza, oratorul constată că acest prunc a fost introdus clandestin în parlament.
Opunându-se modificării regulamentului, cu subtilitate, oratorul semnalează apoi abundenţa declaraţiilor contradictorii ale exponenţilor puterii. În paranteză fie spus, aproape o treime din textul discursului este alcătuit din citate extrase de Lucaciu din diferite legi ori din intervenţiile publice ale celor mai de seamă lideri maghiari, cum ar fi, de pildă, Lajos Ko­ssuth ori contele Istvan Tisza, pe care le foloseşte în susţinerea argumentării sale. Aşa că, după două ore de expunere coerentă, expresivă şi pe alocuri polemică, oratorul cere preşedintelui de şedinţă, Iust Gyula, o mica pauză, iar după cinci minute, şedinţa este reluată sub preşedinţia lui Navaj Lajos. Vorbitorul îşi continuă cuvântarea, întreruptă din când în când de intervenţiile unor deputaţi maghiari. Referindu-se la practica obstrucţionării şedinţelor parlamentare de către cei patruzeci de deputaţi croaţi, după ce-l citează pe contele Andrassy Gyula, subliniind că modificarea regulamentului camerei reprezentanţilor este o problemă a camerei reprezentanţilor şi nu a guvernului, oratorul aminteşte majorităţii că “nu ne puteţi reduce la tăcere în faţa întregii lumi, în faţa tribunalului istoriei“.
Invocând viitorul, după ce în prealabil mărturisea că doreşte ca noua epocă să se instaureze fără erupţia unui vulcan (prin revoluţie, n.n.), constatând că tendinţa de acum este destructivă, Lucaciu îi avertizează profetic pe maghiari că pământul se va zgudui sub asupritorii care nu vor să recunoască forţele care stau să erupă (cele ale naţionalităţilor asuprite de dualismul austro-ungar, n.n.), iar vulcanul va mătura toate acele clase.
Criticând politica absolutistă a regimului dualist, părintele Lucaciu le reaminteşte deputaţilor dictonul latin: a capite faetet piscis – peştele de la cap se împute, după care reiterează, pentru ultima oară, opoziţia sa în legătură cu proiectul de modificare a regulamentului Camerei. Apoi, pe neaşteptate, vorbitorul înaintează aceleiaşi Camere un proiect de hotărâre care să respingă propunerea lui Emil Nagy şi să adopte propunerea legislativă referitoare la votul universal, secret şi egal.
După aproape patru ore de expunere coerentă, pigmentată abundent cu citate latineşti şi franţuzeşti, cu replici acide şi polemice, cu analogii şi metafore izbutite, stăpânind perfect strategiile retorice, ca demn urmaş al lui Cicero, în urbea căruia s-a şcolit, pregătindu-şi finalul apoteotic al cuvântării, cu toată opoziţia preşedintelui de şedinţă, oratorul a invocat o legendă care circula în frumosul comitat al Sătmarului. Prin gura părintelui Lucaciu, aceasta sună cam aşa: Vestita mlaştină din Ecedu Mare se află în comitatul Satu Mare. În secolul trecut, construirea unui pod peste mlaştină a devenit o sarcină a guvernului, o obligaţie a comitatului. Într-o iarnă grea, primarul din Ecedu Mare îşi convoacă tovarăşii consilieri şi le spune: Ordinul guvernului trebuie respectat. Iată, a venit vremea, din gheaţa foarte tare se pot tăia calupuri excelente, putem să construim acest pod mare şi vom putea să circulăm frumos pe acesta. Au construit podul peste mlaştina din Eced, calupuri minunate, de o strălucire ca diamantul şi se dădeau pe el cu sania. Însă a venit adierea primăverii şi podul s-a topit… Această alegorie este o bijuterie retorică!
Comentând legenda, printre altele, părintele Lucaciu afirmă că, în ce priveşte libertăţile generale, până acum a fost ger straşnic în cea mai mare parte a Ungariei. Întrebând care e podul ce trece peste Ungaria, el răspunde: “dacă până acum sania trecea veselă peste podul construit din bucăţi de gheaţă, iar puterea, funcţionarii fluierau de voie pe pod, iată că vine adierea primăverii şi dezgheaţă podul, vine cultul şi epoca libertăţii popoarelor … şi votul universal care dezgheaţă dominaţia rasială şi de clasă din Ungaria”.
Închei, spicuind câteva rânduri din portretul zugrăvit de Nicolae Iorga, el însuşi un mare orator: “S-a impus de la început prin frumuseţea feţei sale romane, prin siguranţa de sine, prin armonia gesturilor învăţate la bunele şcoli şi putinţa de a vorbi curgător şi înflorit asupra chestiunilor generale. Talentul înnăscut şi buna pregătire pentru elocvenţa amvonului au dat românilor de acolo pe cel mai mare orator al lor“ (vezi Corneliu Mezea, “Dr. Vasile Lucaciu, Leul de la Şişeşti: Viaţa si faptele lui”, p.150).

Ioan ŢIPLEA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.