Participarea și contribuția Bisericii Ortodoxe Române la procesul de afirmare și făurire a poporului român

0
31

Un factor deosebit de important care a contribuit la menținerea și amplificarea conștiinței de unitate națională a românilor a fost Biserica.
Hristos Iisus, cerescul dascăl al creștinilor, s-a declarat pe sine ca îndrumător și apărător al credincioșilor Lui „Eu sînt păstorul cel Bun” Ioan 10, 11. Iar un bun păstor stă în slujba turmei sale, o poartă la pășune bună și la apă potabilă, o apără de fiarele răpitoare și de furii, o tămăduiește și o adăposteș­te cînd se îmbolnăvește.
Iar istoriile evanghelice ne confirmă multe amănunte că Marele Păstor al oilor și-a împlinit cu prisosință misiunea Lui de slujitor al neamului evreiesc, al neevreilor căzuți pe cale și al tuturor neamurilor: „Fiul omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Mt 20, 28). Învățăceii lui Hristos, apostolii, episcopii și preoții, s-au sim­țit îndatorați să urmeze pilda și porunca întîiului Slujitor, care le-a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (I. 20, 21). Și această trimitere nu s-a mărginit la administrarea Sfintelor Taine, ci ea s-a extins și la toate trebuințele lor sufletești și trupești.
Conștienți de această trimitere și de misiunea lor aleasă, păstorii duhovnicești ai românilor din toate vremurile și din toate locurile s-au străduit cu multă dăruire să cultive și să ridice moralitatea păstoriților lor, sub toate aspectele ei. Iar clerul Bisericii Ortodoxe Române a stat neclintit alături de poporul nostru în toate împrejurările vieții lui, colective și particulare, în toate momentele de bucurie și în clipele de restriște și amărăciune.
Prin introducerea limbii române în cult, Biserica Ortodoxă a adus o contribuţie de seamă la opera de unificare culturală și spirituală a românilor de pretutindeni. Circulația lesnicioasă a cărților religioase, pelerinajele credincioșilor la mănăstirile și schiturile din cele trei provincii românești. Ierarhii transilvăneni erau hirotoniți în una sau alta din celelalte două țări românești. Călugării ardeleni pioși, dar nu arareori persecutați, își găseau adesea adăpost la mănăstirile, schiturile sau peșterile de peste munți.
Transferurile de episcopi, preoți și călugări, dintr-o mitropolie în alta nu erau împiedicate de nici un obstacol bisericesc, și ele erau practicate frecvent, cu rezultate pozitive pentru unitatea națională. Căci toți cei mutați păstrau legături frățești cu cei din viața părăsită, voievozii și boierii români ctitoreau biserici și mănăstiri în o parte sau alta, a ținuturilor locuite de frații lor: Ștefan cel Mare și Sfînt ctitorește biserica din Vad și Feleac, Mihai Viteazul este ctitorul catedralei de la Alba Iulia, Constantin Brîncoveanu ctitorește Mănăstirea Sîmbăta.
Meșteri zugravi sau zidari de biserici și mănăstiri, copiști, cîntăreți, tipografi circulau între cele trei loturi ale leagănului românesc.
În prefața multor cărți bisericești s-a subliniat mereu originea comună, ca și unitatea de neam, de limbă și de credință a românilor. Diaconul Coresi, pe cînd activa la Brașov, preciza în prefața Evangheliei cu învățătură tipărită în 1581, că era hărăzită „tuturor românilor”. Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, tipărită la Iași în 1643 sub titlul semnificativ de „Carte românească de învățătură”, avea o prefață adresată de domnul Vasile Lupu la „toată seminția românească pretutindeni ce se află pravoslavnică întru această limbă. Iar în prefața cărții „Răspuns la catehismul calvinesc”, Varlaam se adresa către cei „cu noi de un neam români, pretutindenea tuturor ce se află în părțile Ardealului și într-alte țări pretutindenea ce sînteți cu noi într-o credință”. În aceeași vreme, mitropolitul Simion Ștefan al Transilvaniei scria în prefața Noului Testament de la Alba Iulia din 1648 că s-a străduit să traducă în așa chip „încît să înțeleagă toți românii, iar dacă nu vor înțelege, aceasta nu-i din vina mea, ci din vina acelora ce au înstrăinat pe români”. În prefața Bibliei de la București din 1688, patriarhul Dositei al Ierusalimului, care trăise timp îndelungat printre noi, aprecia rîvna lui Șerban Cantacuzino de a tipări cuvîntul Sfintei Scripturi în românește pentru ca: „să lumineze celor din casă românilor moldoveni și ungrovlahi”.
Mitropolitul Maxim Broncovici al Ungrovlahiei (+1516) a împăcat pe Bogdan cel Orb, domnul Moldovei cu Radu cel Mare al Țării Românești în 1507, spunîndu-le că „sînteți creștini și de aceeași seminție”.
În vîrtejul frămîntărilor generale de luptă pentru Unire, clerul ortodox român, prin reprezentanții săi cei mai de seamă, se situează în fruntea susținătorilor Unirii. Voi cita doar cîteva exemple, cele mai semnificative: Mitropolitul Sofronie Mielescu îndemna pe Arhimandritul Neofit Scriban să scrie lucrarea „Unirea și reunirea Principatelor” prin care susține cu argumente cauza Unirii. A doua lucrare a aceluiași Arhimandrit „Foloasele Unirii Principatelor Române” răspunde curentului antiunionist. Rectorul seminarului din Huși, Arhimandritul Melchized Ștefănescu, rostește predica „Jertfă pentru Unirea Principatelor”. Cei doi Mitropoliți Nifon al Ungro-Vlahiei și Sofroniu Mielescu al Moldovei erau în 1857 președinți ai divanelor ad-hoc în care se cerea Unirea. Ei au fost și președinții Adunării Electorale care au ales pe Alexandru Ioan Cuza. De asemenea, numeroși clerici profesori ai celor două seminarii de la Socola și Sf. Sava, numeroși monahi și-au înscris numele în rîndul susținătorilor Unirii. Ca întotdeauna preoțimea noastră a fost alături de popor și de năzuințele lui în toate momentele importante ale istoriei sale.
Aceste frumoase exemple, căci ar putea fi și altele mult mai multe, înscrise în Cartea Neamului Românesc, mărturisesc despre rolul pe care Biserica Ortodoxă Română, una și aceeași în toate timpurile l-a avut în zbuciumatul trecut de luptă al poporului român.
preot Vasile MARCHIȘ, Lăpușel

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.