Contribuţia dr. Vasile Lucaciu la constituirea Corpului voluntarilor români din Italia 1918

0
55

În Italia, intrată în război în anul 1915 împotriva Austro-Ungariei, pe parcursul anilor de război, existau mulţi români, ofiţeri şi soldaţi din armata austro-ungară, căzuţi prizonieri sau care au trecut liniile şi au trecut la italieni. Un astfel de moment este aşteptat de învăţătorul Petre Ugliş, sublocotenent din Banat, ajutat de caporalul Vasile Dolha, maramureşean, şi Petre Costinaş, ordonanţa sa, din Oarţa de Sus. În noaptea de 26/27 decembrie 1917, la ora 1, împreună cu 80 de soldaţi români din subordine, au trecut liniile spre italieni, după ce în prealabil caporalul a fost trimis spre a-i anunţa. A fost un eveniment şi pentru italieni! Ajungând la comandamentul diviziei italiene, sublocotenentul Petre Ugliş şi-a exprimat, în limba italiană, dorinţa de a se înrola în armata italiană sau română. Astfel a început una din cele mai memorabile contribuţii la formarea Corpului voluntarilor români din Italia, deschisă pe larg în Jurnalul său de război.
La începutul lunii ianuarie 1918, Petre Ugliş a fost chemat la Legaţia română din Roma, fiind primit de col. Florescu, fiind prezentat ambasadorului Lahovary, d-lui Penescu, secretar, prof. univ. Benedetto de Luca de la Academia Comercială din Bucureşti, d-lui Alfonso Castaldi, prof. la Conservatorul din Bucureşti, d-lui comandor Ghica.
Va urma o lungă colaborare, fructuoasă, cu col. Florescu. Pentru o mai bună cunoaştere, au luat şi masa împreună, la restaurantul Gallinacio, sub Quirinal, în dos, loc frecventat de mulţi români, inclusiv de dr. Vasile Lucaciu, care era prieten cu proprietarul. Petre Ugliş a luat masa şi cu dr. V. Lucaciu, la invitaţia acestuia, în acelaşi restaurant.
A primit o primă misiune de la col. Florescu, de a pune bazele unui nucleu ofiţeresc de voluntari care să organizeze Corpul de voluntari români. Sosit în data de 24 februarie 1918 în lagărul de la Cassino, acolo găseşte un număr mare de ofiţeri, foşti colegi din regimentul de la Alba Iulia, precum şi ofiţeri cehi, organizaţi şi activi, cu învăţători slovaci din părţile Muncaciului, care vorbeau bine româneşte, îndemnându-se reciproc să lupte şi să ţină la idealul lor naţional. Au fost şi ofiţeri unguri, cu care relaţiile erau încordate. Aceştia nu acceptau faptul că românii vorbeau şi cântau româneşte şi luptau pentru idealul naţional românesc, fiind împotriva Austro-Ungariei. Îi numeau trădători.
S-a format un grup de iniţiativă din cinci ofiţeri, apoi 22, care au conceput un memoriu trimis Legaţiei române şi Comitetului ro­mân de la Paris, cerând să fie scoşi din starea de prizonierat şi să se formeze unităţi de voluntari, o legiune română înarmată, care să lupte alături de aliaţi pentru România.
Aflând despre desfăşurarea la Roma a Congresului naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria din aprilie 1918, cei 22 de ofiţeri trimit un Apel în care îşi arată adeziunea la realizarea idealului naţional prin luptă, încheind: „Trăiască România Mare”. Se formează în 12 aprilie Corpul ofiţeresc al Voluntarilor Români, avându-l ca preşedinte pe Zaharie Bedeu, iar secretari, Petru Ugliş şi Cornel Cinghiţă.
Cu multă însufleţire, s-a declanşat acţiunea de constituire a batalioanelor Ho­rea, Cloşca şi Crişan, viitoare regimente. După o scurtă echipare şi instrucţie, sunt trimise pe front. Sublocotenentul Petru Ugliş făcea parte din Batalionul II Cloşca, fiind repartizat în cadrul Armatei a III-a italiene. Comandantul Legiunii Române, ce cuprindea aceste unităţi de voluntari, a fost generalul de divizie Ferrigo, fost ataşat militar al Italiei la Bucureşti şi căsătorit cu o moldoveancă, vorbea bine româneşte. Voluntarii români participă la un mare atac italian în 29 octombrie 1918, care se declanşează la ora 3 şi, spre surpriza lor, batalioane întregi din armata austro-ungară se predau, fiind în cadrul lor mulţi români. Aceştia rămân înmărmuriţi că sunt luaţi prizonieri de români în uniformă italiană, cu bendiţe tricolore româneşti. Armata austro-ungară se spulberă „nu mai ştiam pe ce lume suntem, atâta eram de fericiţi” relatează slt. Petru Ugliş.
Însă munca de cuprindere a voluntarilor va continua, fiind implicat în continuare şi slt. Petre Ugliş, care este detaşat la Legaţia română. În 15 noiembrie 1918, în urma discuţiilor cu col. Florescu şi gen. Ferrigo, Ugliş este însărcinat ca împreună cu 4-5 ofiţeri să plece la Avezzano, pentru acţiunea de înrolare de noi voluntari. Din lista primilor înscrişi îi reţinem pe fruntaşul George Năneştean din Leordina, cap. George Rad din Săcălăşeni, soldat Gligor Orghici din Surduc-Sălaj, soldaţii Iosif Miclea, Ioan Paşca, Petru Herţa din Homorod-Sătmar.
Raportând despre rezultatele mai slabe ale misiunii sale, slt. Ugliş i-a propus colonelului Florescu să-l cheme de la Paris pe părintele dr. Vasile Lucaciu, o personalitate cunoscută, bun orator, pentru ca pilda lui să însufleţească soldaţii. În urma telegramei trimise, în 21 noiembrie 1918, a sosit dr. V. Lucaciu la Roma, de unde a mers la Avezzano, fiind însoţit de col. Florescu.
În dimineaţa de 23 noiembrie, în prima fază, face apelul celor 76 de voluntari, apoi părintele V. Lucaciu a luat jurământul soldaţilor în numele României, fiind prezenţi toţi prizonierii. În continuare, a urcat la tribună părintele V. Lucaciu, primit cu ovaţii. Vorbeşte cu vorba-i oratorică ştiută, care însufleţea, încheind „Acum ne-a sosit clipa desrobirii. Trăiască România Mare”. Au urmat aplauze îndelungate, strigându-se „Trăiască România Mare”. Majoritatea se decid să lupte ca voluntari, însă V. Lucaciu, observând că mulţi sunt nehotărâţi, urcă din nou la tribună şi cu o voce îndurerată, dar hotărâtă, spune: „Fraţi români! La sfârşitul cuvântării mele de mai înainte toţi câţi sunteţi aici aţi strigat cu glas plin de însufleţire Trăiască România Mare! Credeţi voi că România Mare se face cu mişei şi trădători? Nu! România Mare se face cu toţi uniţi în cuget şi simţiri… Cei de acasă să nu arunce cu pietre şi să vă alunge ca pe nişte leproşi din Biblie”.
În acele momente înălţătoare, se apropie un grup de aproximativ 50 de soldaţi şi un gradat cu o figură de dac, relatează P. Ugliş, care cere voie să facă o întrebare: „D-le părinte, noi ăştia suntem de prin satele din apropierea Tisei: Micherechi, Ciaba, Giula, Senteş. Dacă credeţi că prin trecerea graniţei noi o să cădem în România Mare, ne înscriem, dar ne temem ca nu cumva picând noi afară din graniţă, să nu ne putem întoarce la familiile noastre”. La această întrebare părintele Vasile Lucaciu le răspunde că au dreptate, îi consideră voluntari, dar fără jurământ, până se va stabili graniţa. Guvernul italian i-a tratat pe voluntari ca pe soldaţii lor, primind îmbrăcăminte, hrană şi soldă cu un plus de 250 ml vin pentru refacerea sănătăţii şi dispariţia focarului de tifos, o atitudine apreciată.
***
În ziua de 1 Decembrie 1918, a început o mare manifestare de solidaritate cu românii de acasă, la care au participat Nicolae Titulescu, ambasadorul Lahovary, părintele V. Lucaciu, col. Florescu, prof. univ. Ion Ursu, fraţii Ghica, Constantin Mile, dl. Penescu, secretarul legaţiei. În prezenţa a numeroşi ofiţeri, adunaţi în sala festivă a Vilei Ferraioli, va cuvânta emoţionant Nicolae Titulescu. El evidenţiază importanţa evenimentelor de la Alba Iulia, unde are loc Marea Adunare Naţională de Unire a teritoriilor româneşti Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureşul cu România, făcându-se dreptate pentru românii de acolo. Atunci au fost făcute poze memorabile.
Au urmat zile în care s-au înscris numeroşi soldaţi şi ofiţeri români ca voluntari, care depun jurământul în centrul de la Avezzano. Cu energie şi bucurie în suflet, participă şi părintele dr. V. Lucaciu, în decembrie 1918 şi ianuarie 1919, oficiază slujbe şi ia jurământul. În 17 ianuarie 1919, părintele V. Lucaciu, col. Florescu şi cpt. Maxim sunt din nou la Avezzano, unde stau trei zile, luând jurământul la 4.781 soldaţi.
Emoţionantă pentru voluntarii români a fost sfinţirea drapelului de luptă Regimentului 2 Cloşca. Au fost acordate decoraţii ofiţerilor şi soldaţilor distinşi în luptele pe frontul italian împotriva hidoasei Austro-Ungarii.
În ziua precedentă, în 25 ianuarie 1919, a apărut în cotidianul Giornale d’Italia un articol semnat de col. Florescu, în care anunţa populaţiei Romei marele eveniment şi semnificaţia sa. În ziua evenimentului, 26 ianuarie 1919, Roma era împodobită cu steaguri italiene şi româneşti, mai ales în Piazza de Siena, devenită Villa Umberto. În prezenţa membrilor guvernului italian, membrii legaţiei române, ataşaţi militari ai statelor aliate şi ziarişti, sunt glorificaţi „I volontari Romeni”.
Părintele V. Lucaciu, ajutat de sublocotenenţii Nicolae Botici şi Petre Ugliş, a celebrat actul sfinţirii într-o atmosferă de solemnitate, urmând un discurs şi decorarea voluntarilor. Solemnitatea s-a încheiat cu o defilare.
Contribuţia voluntarilor la obţinerea libertăţii şi realizarea Unirii nu s-a încheiat pe pământul Italiei. Începând cu data de 17 ianuarie 1919, primele unităţi sunt îmbarcate cu echipamentul pe vapoare, prezent fiind şi poetul Aron Cotruş, prizonier, înrolat voluntar. Sunt salutaţi şi de V. Lucaciu. Mulţi dintre voluntari vor contribui în 1919 la înfrângerea armatei maghiare şi a guvernului Ungariei, condus de bolşevicul Bella Kun, care nu recunoştea dreptul românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor la libertate. La fel au luptat şi voluntarii cehi din armata lor, pentru înfrângerea aceloraşi duşmani.
Părintele V. Lucaciu îşi încheie activitatea printr-o recepţie în sala de festivităţi a hotelului „Minerva”, în onoarea voluntarilor români, în prezenţa a peste 100 de ziarişti italieni şi străini, a multor oficiali, după care va activa în Elveţia.
Într-o atmosferă destinsă, V. Lucaciu a rostit o cuvântare, arătând situaţia insuportabilă a românilor şi a celorlalte popoare aflate sub stăpânirea autorităţilor austro-ungare şi efortul pentru libertate şi unire odată cu desfiinţarea imperiului anacronic. Au urmat toastări în onoarea părintelui V. Lucaciu, care se simţea învingător, el şi neamul lui. Avea 67 de ani.
În după-masa zilei de 7 mai 1919, organizează o serată şi familia col. Florescu, invitând mulţi români, colaboratori şi oficiali, la care a participat şi cântăreaţa Florica Cristoforeanu, numită „Privighetoarea României”, angajată la Opera din Roma. Acompaniată de slt. Constantin Savu din Şeitin-Arad, redactor la ziarul „Românul”, a delectat invitaţii cu fragmente din arii, cu cântece populare, doine mult aplaudate. A fost o serată de rămas bun şi mulţumiri.
Împreună cu slt. Petru Ugliş, s-au întors în ţară fratele mai mare al lui V. Lucaciu, Constantin, şi familia Alfonso Castaldi, doamna Castaldi fiind româncă, dorind să-şi vadă familia. Vaporul a ajuns la Constanţa în 25 mai 1919, unde prima imagine a fost a cazinoului bombardat, cu cupola spartă.
În cadrul prizonierilor şi apoi al voluntarilor care s-au reîntors, au fost mulţi români din localităţile vecine cu Şişeştiul părintelui Vasile Lucaciu. Petre Florian a lui Mihai din Preluca Nouă, Copalnic Mănăştur, peste ani relata emoţia întâlnirii cu Vasile Lucaciu, care, aflând că sunt din zonă, le-a spus vorbe de îmbărbătare în lagărul de la Visano. Petre Florian, încadrat în Regimentul 2 Cloşca, spunea că au fost aproximativ 30 voluntari din zona Copalnic Mănăştur: Ioan Cozmuţa, Gh. Cozmuţa, Ioan Tămaş, Ioan Florian, Gheorghe Micle, Ivan Tarţa, Ion Florian, Gheorghe Florian, Teodor Florian, Daniel Florian.
Ulterior, fiind în Regimentul 18 Sighet, în toamna anului 1919, după notele zilnice ţinute pe front, într-o agendă, Petre Florian a realizat un jurnal de război important pentru multele informaţii autentice, care se află între documentele Muzeului Unirii din Alba Iuia, ca mărturie a momentelor dramatice prin care au trecut voluntarii şi a efortului lor pentru realizarea libertăţii şi unirii nea­mului românesc.

prof. Dan V. ACHIM

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.