Americanii și românii

0
65

Nu pot decât să salut această idee a unei cercetări de întindere în România și America, asumată de structuri calificate în sondarea opiniei publice. Putem astfel avea la îndemână o radioscopie relevantă a părerilor omului de pe stradă, a opțiunilor sale pe un chestionar gândit și interpretat cu luare aminte, trăgând concluzii de care avem nevoie.
M-am aflat de curând în Aula Academiei Române, atunci când au fost expuse public cele dintâi concluzii ale sondajului convenit de cercetători români și americani, fiecare la el acasă. Suntem abia la început de drum, dar odată demarate, ne așteaptă un bogat bagaj de constatări ce își va urma traseul valorificării.
Așadar, ce știu americanii de vârste, profesii și situație materială diferite despre Româna? E bine să așteptăm publicarea fișelor compuse din dialogul cercetător-cetățean (român sau american), pentru a ne alege cu cât mai multe motive de reflecție. Până atunci, întreb retoric: Ce știți despre România? De când au auzit de Ilie Năstase și Nadia Comăneci, cred că știu cam totul despre noi. Adică jucăm un tenis fermecător, înjurăm în gura mare pe teren și mai aruncăm, când găsim nimerit, cu racheta în tribună.
Deceniile din urmă au amplificat apropierea româno-americană pe plan oficial și la nivel cetățenesc. S-au instalat în SUA mulți cetățeni români, pentru a deveni cetățeni americani. Căsătoriile mixte ocupă un subiect frecvent. Turiști de-ai noștri, una-două, îi vezi trecând Oceanul, în vizită la rude sau la prieteni. De câteva zile, niște amici bucureșteni au plecat să petreacă Thanks­giving Day (Ziua recunoștinței, când, oriunde s-ar afla, fiii merg să stea la aceeași masă cu părinții, în casa unde au văzut lumina zilei). Nu e cazul lor, sunt din Rădăuți, iar unul din fii este stabilit în SUA și le-a plătit biletul dus-întors pentru a mânca împreună curcan la cuptor.
Vreau să semnalez o situație aparte ivită în sondaj. Procentul celor ce au auzit despre Transilvania este mult mai ridicat decât al celor care știu câte ceva despre România. Subiectul se numește … Dracula. Ei știu că de acolo vine personajul impus de Bram Stocker prin romanul său și pus să se desfășoare ca vampir calificat în Țara Dornelor. Hollywood-ul a ridicat la putere această percepție, conducând la o situație stranie: legenda a alungat istoria de pe scenă, instalându-se singulară și potentă în dreptul nostru. Am citit, de altfel, că, aflând că ești român, destui americani se simt fericiți să te ia la refec, punându-ți întrebări dacă se mai poartă vampirismul pe plaiurile noastre?
Mi-a arătat cineva o revistă de turism americană unde era publicat reportajul unei călătorii în România. O fotografie cât pagina: cetatea de la Poenari, adjudecată de istorici ca fiind a lui Vlad Țepeș. Cum Dracula a fost de unii identificat cu asprul domnitor român, e loc pentru orice. Ce e al meu e al meu, ce e al tău e și al meu, zice vampirul. Iată explicația fotografiei: „De la această fereastră, tiranul (Vlad Țepeș) urmărea în fiecare dimineață cum sunt uciși cei două mii de copii din sângele cărora urma să i se pregătească gustarea”. Poveste dată ca fapt istoric!
Am avut sub ochi un afiș scris pentru străinătate: Vizitați Transilvania, vizitați țara lui Dracula! Probabil, Ministerul Turismului o fi crezut că e o glumă reușită. Ei bine, eu nu cred!
Nicolae BUD

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.