Citind cîteva cărți noi despre Vasile Lucaciu, publicate cu ocazia centenarului Marii Unirii, ne dăm seama că istoria se repetă. După 1918, era de așteptat ca românii uniți să fie mai puternici, însă între partide s-au iscat lupte pentru putere și a apărut dihonia (Vasile Lucaciu a fost bătut de contracandidatul său). După 1989, ne așteptam ca politicienii să se respecte între ei și interesele țării să depășească interesele de grup, dar acest lucru nu se întîmplă!
În 2022, se vor împlini o sută de ani de la moartea lui Vasile Lucaciu, mai avem timp să-l cinstim. Nu este suficient ce s-a realizat cu ocazia Centenarului din 2018, deși s-au cheltuit mulți bani. Autoritățile din județele Maramureș și Satu Mare ar trebui să colaboreze pentru realizarea unei ample monografii Lucaciu și să-i tipărească opera. Istoria este o carte de învățătură, iar Vasile Lucaciu ne dă pilda cea mai bună despre cum trebuie să fie și să se comporte un român.
Vasile Lucaciu a fost mai mult decît un preot de țară la Șișești, mai mult decît un profesor de limba română în Satu Mare, mai mult decît un jurnalist ce-și scria părerea în Tribuna, mai mult decît un politician naționalist în parlamentul din Budapesta. Vasile Lucaciu a trăit alături de români și le-a arătat că au drepturi egale cu austro-ungarii. De tînăr, la Apa, Baia Mare, Ujgorod (Ungvar, atunci), Oradea, Roma, ca elev și student, apoi Satu Mare și Losoncz ca profesor și Eriu-Sîncrai și Șișești ca preot, a constatat că românii erau maghiarizați. A avut colegi de clasă de diferite nații și a conștientizat că viitorul este al națiunilor libere. (Oare s-a înșelat, de vreme ce azi ne reunim în UE?)
La 35 de ani, a fost arestat pentru articolele sale interpretate de autorități ca atac la statul maghiar, însă a fost achitat de justiția maghiară. S-a înscris în Partidul Național Român, fiind ales secretar general. A fost denunțat ca antimaghiar de un învățător român. I s-a deschis dosar penal pentru calomnierea guvernului. A semnat Memorandul, fiind condamnat la închisoare. Ziarele maghiare din Ardeal îl acuzau de panslavism și că este finanțat de București și Petersburg. A fost grațiat de Franz Josef. Acuzat apoi de ofensă și ațîțare prin presă, a plătit amenzi. La procese, refuza să vorbească în limba maghiară.
Vasile Lucaciu a fost închis din nou, în Satu Mare. Era înalt de 1,65 m, însă după statura morală, depășea muntele Igniș. N-ar fi rezistat la pedepse fără ajutorul familiei și al țăranilor din Șișești. A pierdut procesele cu statul maghiar și episcopia Gherlei, dar a cîștigat dragostea românilor, care l-au transformat în mit. A trebuit să muncească pînă la 70 de ani, ca preot în Satu Mare și parlamentar la București – dar nu în partidul ardelenilor, condus de Iuliu Maniu. Era decanul de vîrstă și a salutat realizarea idealului național.
Un an a stat la pat, bolnav de inimă (insuficiență congestivă – hidropizie), și a decedat în 29 noiembrie 1922, la Satu Mare. Imediat, societatea i-a recunoscut meritele, s-a declarat doliu național, a fost înmormîntat în biserica din Șișești, sătmărenii i-au ridicat o statuie simbol în centru, au apărut străzi, școli și licee cu numele său, două case memoriale, busturi, tablouri, cenacluri…
Dar oare ne-am învățat lecția?! Politicienii n-au învățat-o. „Ultimul romantic” vedea consolidarea românismului pe baza creștinismului, ceea ce nu s-a produs, ci din contră, românii s-au împărțit în două-trei (inclusiv în Șișești) și dezbinarea este prezentă la nivel național în cele mai dure forme, contrazicînd unirea în cuget și simțiri. Pilda lui Vasile Lucaciu ar trebui să ne schimbe!
