Radu Ţuculescu – 70

0
51

Omul fără vanităţi

Aş avea atît de multe de spus despre vechiul meu prieten Radu Ţuculescu, acum cînd rotunjeşte patrusprezece luştri de viaţă, încît îmi dau seama că spaţiul convenţional nu mi-e suficient. Chiar şi numai enumerarea volumelor de proză, teatru, publicistică semnate de el, la care se cuvin adăugate ediţiile în limbi străine, antologiile, volumele colective şi traducerile făcute de el (din literatura contemporană elveţiană de expresie germană), l-ar epuiza!

Astfel că m-am gîndit să nu scriu despre ceva ce are Radu Ţuculescu, ci despre ceva ce n-are! Ceva ce, deşi îi lipseşte, îl face bogat! Definindu-l din această perspectivă, îndrăznesc să spun că Radu Ţuculescu întrupează aproape fără rest omul fără vanităţi. Să fim înţeleşi: nu fără orgoliu, ci lipsit, aproape incapabil de vanitate, care e expresia patologică a orgoliului. Sînt convins că lui Radu nu-i sunt străine cuvintele lui Pascal: „… nous sommes si vains, que l’estime de cinq ou six personnes qui nous environment nous amuse et nous contente”.
Despre autorul de proză scurtă, cum este şi acest volum pe care şi-l face singur cadou (Uscătoria de partid), dar în egală măsură şi cititorilor, regretatul critic Petru Poantă scria că are un simţ al observaţiei „dereglat”. Lărgind constatarea criticului clujean, aş spune că Radu Ţuculescu, omul, este el însuşi descentrat, nelăsîndu-se sedus (cu atît mai puţin complexat) de „forţa magnetică” a „centrului”, fiind un tenace şi dezinteresat generator de „centre” independente pe „circumferinţele” geografiei sale biografice. Aşadar, vocaţie de fondator: de evenimente culturale, festivaluri naţionale şi internaţionale, proiecte artistice, itinerarii spirituale ce trec de la Cluj prin Beclean pe So­meş, Bistriţa, Reghin, Sighetu Marmaţiei şi ajung pînă la Basel (în Elveţia), Haifa (în Israel), Calabria (în Italia), Praga (Republica Cehă), în care Radu Ţuculescu „mobilizează”, pune în lumină, recompensează şi „arhivează” prieteni, colegi de generaţie sau foarte tineri, consacraţi şi anonimi, din ţară sau din străinătate.
Prietenul meu, violonistul, regizorul, realizatorul de documentare şi reportaje TV este, probabil, cel mai tradus prozator al generaţiei ‘80. Fără „suportul” unor instituţii „specializate”, cum ar fi Institutul Cultural Român. „Recomandat” doar de valoarea cărţilor sale, adesea „omise” în ţara lui de la „festinurile” literare prilejuite de decernarea unor premii. Incapabil de invidie – căci „invidia subordonează” cum spunea Eugen Schileru – Radu Ţuculescu asimilează şi sublimează armonic în „partitura muzicală” a propriei fiinţe (după propria-i mărturisire: „de cele mai multe ori structura muzicală a prozei mele se naşte inconştient, fiind în fond structura mea personală”) toate dizarmoniile şi cacofoniile zgomotoase care l-au „acompaniat” (ar trebui să scriu „bruiat”), nu o dată, în viaţă. Or, muzica, în sensul cel mai larg şi mai înalt totodată, este – cum mărturisea şi marele pianist Dan Grigore – „unul dintre cele mai scurte drumuri către libertate, către libertatea interioară”. Ajungem astfel, iată, la unul dintre atributele fundamentale ale biografiei lui Radu Ţuculescu. A fost şi a rămas toată viaţa un om liber. A plătit, e adevărat, pentru acest „privilegiu”, dar nu s-a „victimizat” niciodată, nu a „acuzat” şi nu a transferat în afara propriei persoane responsabilitatea pentru temporare neîmpliniri sau dezamăgiri.
Şi iată cum omul fără vanităţi se dovedeşte a nu fi şi „fără însuşiri”! Viaţa omului şi opera artistului sunt în armonie. Ajuns la o vîrstă „de neantins” pentru o bună şi însemnată parte a colegilor lui de generaţie, Radu îmi pare azi mai tînăr decît oricînd! Mi-e teamă că, scriind mai mult despre el acum, la ceas aniversar, eu însumi, deşi mai tînăr, voi părea mai bătrîn decît el. Şi ce-aş putea să-i povestesc eu lui, celui care a scris memorabilele povestiri ale mamei-bătrîne? …

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.