Părintele Petroniu de la Prodromu – pustnicul din obște

0
54

Prezent în viața Bisericii românești încă din perioada interbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele Petroniu își leagă viețuirea monahală de Mănăstirile Antim, Neamț, Slatina și Sihăstria, pentru a-și petrece ultimii treizeci și trei de ani ca viețuitor și stareț al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte. Este greu să-l caracterizeze cineva în puține cuvinte. Imaginea pe care i-o păstrez este aceea a unei personalități bisericești și monahale puternice și bine conturate, dar ascunsă, necunoscută îndeajuns, din pricina discreției și a smereniei sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile mărturii, nici cei care au trăit cu dânsul în obște zeci de ani. Vorbea puțin cu oamenii, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puțin printre oameni și numai atunci când programul mănăstiresc o cerea: la biserică și la trapeză, la cancelarie. În rest, fie se retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou se retrăgea la ascultările sale singuratic. A fost un pust­nic, deși a trăit în obște. A fost un pustnic în obște.
Părintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu prioritate nevoințelor monahale până la sfârșit. A făcut acest lucru o viață întreagă, cu o hotărâre și o consecvență greu de închipuit. Deși provocat să se ocupe de problemele administrative, ca stareț al Schitului, nu a făcut nici cel mai mic compromis în ceea ce privește nevoințele sale monahale. Încercând să schițez portretul sau icoana dânsului, aș reține ca o primă trăsătură caracteristică rigoarea niciodată ezitantă sau împuținată cu care și-a împlinit datoriile sale creștinești și monahale, rigoare care se întipărise și pe chipul său, desenat de linii aspre și adânci, dar și în general în felul său de a fi, de a merge, de a vorbi, de a zâmbi etc. Spre apusul vieții acesteia pământești ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând metania mare. Cine l-a văzut la locul său din biserică, în timpul slujbelor de noapte, și-l poate aminti în această postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului un lucru ușor de presupus, că toată viața a făcut metanii, începând cu câteva mii pe zi, când era tânăr, și sfârșind cu cel puțin cincizeci pe zi la bătrânețe. Rigoarea aceasta privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalți frați sau cu închinătorii, treburile în grădina și gospodăria Schitului etc. Această rigoare personală se impunea cu asprime și în jurul dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraților care viețuiesc în Prodromu, dar și din cuvintele sale adresate monahilor mănăstirii pe care a stărețit-o atâta timp – mai ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăși luase chipul său în toate: nevoințe la slujbe, stăruințe la ascultările de peste zi, tăcere, asprime la pravilă, lipsa bucuriei lumești, refuzul oricărei forme de confort și de relaxare. Peste toate o notă evidentă de austeritate, de simplitate, de modestie, de ariditate, în hainele lor, în curte, în chilii, la biserică, la trapeză, la veșmintele de slujbă etc. Va fi fost o pricină obiectivă și puținătatea mijloacelor materiale, nevoile mari ale Schitului într-o perioadă de restaurare a întregului complex mănăstiresc, dar cine l-a cunoscut pe Părintele Petroniu citește în această imagine a Schitului chipul monahismului românesc așa cum l-a înțeles și l-a dorit dânsul: smerit la față, dar închegat și robust în duh.
(Părintele Petroniu de la Prodromu. Ediție îngrijită de Preot Constantin Coman și Costion Nicolescu, Editura Bizantină, pp. 22-24)

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.