Șantajul băncilor

0
163

Spre știința cititorilor mai tineri, precizăm că, în regimul trecut, mecanismul creditării n-a fost hapsân și lacom. Puținele bănci erau din proprietatea statului și finanțau inves­tițiile din economie. Deși băncile știau că multe credite vor fi pierdute și banii nu vor fi recuperați, nu și-au făcut probleme că statul își fură propria căciulă. În absența proprietății private, cetățenii nu prea au avut treabă cu băncile. Singura bancă de contact a fost C.E.C.-ul, unde oamenii își depuneau micile economii, cu o dobândă incomparabil mai mare în raport cu oferta băncilor din zilele noastre. După ce regimul a dat drumul la achiziția locuințelor (în special al apartamentelor) proprietate personală, C.E.C.-ul a devenit principalul creditor al românilor care au dorit să fie stăpâni în propria lor casă. În funcție de valoarea locuin­ței, viitorii proprietari trebuiau să depună în contul C.E.C.-ului o sumă de bani, iar până la plata integrală a locuinței puteau lua un credit, pe o perioadă de 15-20 de ani, cu dobândă rezonabilă și fixă. Oamenii au stat liniștiți, nu cu frica în sân că C.E.C.-ul le va majora dobânda la credit. Mai mult, creditele nu erau ipotecate, românii aveau slujbe sigure și nu le era teamă că vor fi scoși afară din casă. Prin urmare, pentru mulți români, creditarea avantajoasă din vremea aceea face parte din pachetul nostalgiilor comunismului. Nici după 1989, când am devenit „milionari”, C.E.C.-ul n-a majorat dobânzile la creditele cetățenilor. În vremurile de azi, numărul băncilor a crescut, unele și-au construit sedii opulente, semn că le merge bine. Capitalizate cu infuzie de capital străin, cu câteva excep­ții, băncile sunt proprietatea străinilor, nu a românilor. Regula este că cine pune banul are dreptul să dicteze și să facă legea în propriul interes. În privința atitudinii B.N.R.-ului, a lui Mugur Isărescu și a băncilor, guvernarea actuală are dreptate. Milioane de români cred în ce li se întâmplă, nu în explicațiile tehnice oferite de Vasilescu și Isărescu. Generațiile vârstnice economisesc bani albi pentru zile negre, dar nu atâția încât să poată face investiții profitabile. Pentru siguranță, își depun economiile în bănci, dar și în ideea că acestea le vor aduce o dobândă. Drept recompensă, că se folosesc de banii lor, băncile le oferă deponenților o dobândă ridicolă. Dacă la depunerea banilor formalitățile sunt simple, la scoaterea lor, din cauza comisioanelor, procedurile se complică. Nu de puține ori deponenți cu depozite în valută, când și-au scos banii, au fost obligați să aducă bani de acasă. Raportul stabilit de bănci între dobânda la depozite și credite nu este corect. Cei care văd în Isărescu salvatorul națiunii, în perioadele de criză financiară, ar trebui să-și tempereze tonul.
Deși personajul păstoreș­te B.N.R.-ul de peste trei decenii, în contul realizărilor nu multe pot fi trecute. Ce-i drept, transformarea leului vechi în leul RON (denominare) ne-a scăpat de statutul falșilor milionari. Iar când moneda națională s-a depreciat, procedura B.N.R.-ului a fost una standard, practicată peste tot în lume de sistemul bancar. În astfel de situații, Băncile Naționale scot valută din rezervele proprii și o pun în circulație pe piața interbancară. Să nu uităm că, de fiecare dată, o parte din împrumutul făcut de diverse guvernări, de la F.M.I. s-a dus în rezerva B.N.R.-ului.
Filialele din România ale băncilor-mamă, cu sediul în străinătate, nu poartă interesul românilor și al economiei românești. Deși B.N.R.-ul are drept de supraveghere, n-a monitorizat eficient operațiunile băncilor. În primii ani ai democrației, când devalorizarea leului și inflația au luat-o razna, Isărescu trebuia să stopeze atragerea economiilor populației, de către bănci, în contul unor dobânzi amăgitoare, de până la 120%. Drept urmare, falimentul unora a fost inevitabil, iar deponenții s-au trezit cu economiile spulberate. La prăbușirea și falimentarea unor bănci au contribuit inclusiv creditele neperformante acordate preferențial clientelei politice. La care Isărescu s-a făcut că nu vede și nu aude, iar hoțiile au fost plătite tot de populație! Băncile decapitalizate trebuiau vândute în condițiile unor clauze, pe care B.N.R.-ul a evitat să le impună noilor proprietari. Dobânda stabilită de băncile-mamă pentru creditele destinate investițiilor din România este prea mare și nu-i avantajează pe investitorii români. Pentru a elimina concurența neloială, normal ar fi ca și investitorii străini să ia credite de la filialele băncilor din țară, nu să vină cu bani luați cu dobândă mult mai mică de la băncile-mamă. Deși românii din străinătate adună bani, de care băncile se folosesc, din cauza birocrației și a dobânzilor ridicate, punerea unei afaceri pe picioare este o adevărată aventură. Statul român este un gospodar prost, în loc să emită titluri de stat prin care să atragă economiile populației, cu o dobândă sigură și avantajoasă, pentru plata pensiilor și salariilor se împrumută de la băncile private. Care bineînțeles se îmbogățesc, tot pe seama românului de rând. Postura băncilor de „stat în stat” este periculoasă, deoarece afectează interesul național. Puterea și opoziția trebuie să lase disputele politice la o parte, să se pună de acord, ca abuzurile băncilor să fie stopate. Altfel, premisele noului gen de neocolonialism dau semnalul că în UE doar teoretic există egalitate, însă în realitate unii sunt mai egali decât alții!
Prof. Vasile ILUȚ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.