Cine face coroană pomilor?

0
123

Se apropie primăvara şi devin un om cu multe întrebări. Toată iarna asta, cu mult omăt, numai la sat mi-a fost gândul. Oare nu s-a prăbuşit acoperişul? Noroc cu vecinii, Lenuţa şi Todor, că îmi dădeau informaţii calme de la faţa locului. Nu vă mai explic de ce nu pot ierna acolo, după ce casa a rămas singură. Dar lasă că vine ea, primăvara, şi dau locului părintesc sentimentul vieţii. Numai că tocmai vine prima întrebare: oare voi putea, singur, să-mi împlinesc dorinţa? Să primenesc locul, aşa, ca pe vremuri? Mă las în voia primăverii care vine. Dar ştiu un lucru, cunoscut de toată lumea, că prin satele noastre este o mare sărăcie de forţă de muncă. Constatăm, ne mai jelim şi ne consolăm. Asupra satelor româneşti s-a abătut spectrul ruinei. Parcă, pe la noi, nu-i aşa de alarmant. Ne mângâiem cu speranţa. E adevărat, eu compar satul de astăzi cu lumea în care am trăit o parte din viaţă.
Ştiu, ştiu că lumea s-a schimbat. Că aşa este firea lumii, să nu stea pe loc. Da, dar eu mă gândesc la satele noastre. Care au rămas cu oameni puţini. Un preot îmi pune în balanţă naşterile cu înmormântările. Cel mai greu este talerul cu coliva. Nu vă speriaţi, este draga noastră realitate! Dacă te afli în curte, nimeni nu-ţi bate în poartă să te întrebe: pot să te ajut cu ceva? Cei de la non-stopul satului au multe de povestit. Uită că după vorbe nu poţi bea apă. Mă gândesc aşa, de unul singur, oare cine va face coroană pomilor? Încă prin Maramureş satele mai au viaţă. Nu toate. Unele sunt lipsite de orizont. Nu au nici un plan de supravieţuire. De cine depinde ca satul să nu moară? Unii conducători ai satelor noastre sunt cutreieraţi de o strălucită nepăsare. Mai învaţă şi ticăloasa lecţie a autoamăgirii. Ba mai au şi virusul invidiei faţă de cei care doresc să dezmorţească starea de fapt. Cel mai bine se simt când îi laşi în pace. Nu cunosc nici un proiect naţional, de luat în seamă, care să aibă în atenţie satul românesc. În multe cazuri, conservarea specificului naţional românesc se face la oraş. De persoane străine de lumea şi zbaterile satului. Îşi pun o cămaşă, se miră şi vorbesc în cuvinte stinse despre tradiţie. Şi spun că revitalizează satul românesc. Sunt trişti funcţionari fără pricepere.
Satul maramureşean mai are rezerve. Dacă cineva, de încredere, sună adunarea în inima satului, ţi se oferă frumuseţea care se cere provocată. Se grupează generaţiile care îţi dau speranţă. Adevărul se vede în zile de lucru. Dacă ieşi în hotarul satului, nu mai sunt cărări. Cele vechi s-au astupat. Ici, colo câte o tarla semănată. Nu sunt un adept al generalizării unui fenomen, dar nu pot să nu relatez ce văd şi simt. Satele au îmbătrânit. Tinerii iau drumul lumii. De aceea energia economică a satelor este fragilă. Vremea coasei s-a retras în amintire, vacile s-au rărit dramatic. La non-stop se aduce lapte la cutie şi cartofi din Egipt. Cunoscând mai bine Maramureşul, pot spune că, pe alocuri, lumea este încă în vigoare pe termen scurt. România nu are nici o preocupare în legătură cu satul românesc. Soarta ţăranului, dacă mai sunt ţărani, este pusă în ecuaţie electorală.
Îmi vine să spun că ţăranul român s-a retras în literatură. Spunea domnul profesor Avram Fiţiu, de la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj-Napoca, că prin dispariţia ţăranilor dispare grupul social purtător al tradiţiilor poporului român şi al identităţii naţionale. Consecinţele desfiinţării clasei ţărăneşti sunt devastatoare. Deşi mai sunt vreo patru milioane de familii în satele româneşti, bună parte dintre ele o duc greu. Doamna premier spunea că ne-a scos din noroi. Câtă metaforă de cancelarie politică ar conţine expresia, este o realitate făcută din pix. Cei care ne-am luat în serios condiţia, de a fi martori la un fel de progres, constatăm că politicul a luat decizii pentru ţărani fără să-i consulte. Pentru mulţi vremelnici politicieni, gospodăria ţărănească tradiţională ar trebui să dispară, fără, deocamdată, să se pună ceva în loc.
Într-o vreme atât de agitată, ne lipsesc sociologii. Inventaţi un Dimitrie Gusti, care a primenit satul românesc cu decizii la faţa locului, nu cu vorbe de tribună. Nici vocea legală a arhitecţilor nu se aude. Oare cui mă adresez eu? Deocamdată, celor care mai au bucuria lecturii. Dar inima ţării este aici, nu în Spania. Oare nu pricepem că multe din ţările Vestului se ajută de noi? Sunt european, dar mă preocupă ţara şi limba în care m-am născut. Nu uit întrebarea de la începutul textului: cine face coroană pomilor? Ca să fiu sigur, mi-am cumpărat un fierăstrău şi o foarfecă, performante, care lucrează singure.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.