Ziua deţinuţilor politici

0
45

România are un trecut apropiat marcat de condamnarea oamenilor din cauze fără legătură cu vreo infracțiune. În democraţie, separarea justiţiei de celelalte puteri este obligatorie, dar se realizează greu cîtă vreme magistraţii sînt numiţi şi controlaţi de politicieni iliberali, prin protocoale secrete. Justiţia a fost şi încă mai este folosită ca pîrghie pentru eliminarea politicienilor indezirabili!
Drepturile şi libertăţile oamenilor au fost încălcate de poliţia politică încă din perioada dictaturilor de dreapta, 1938-1944, cînd Parlamentul era o anexă a regelui Carol al II-lea şi apoi a mareşalului Ion Antonescu. Nu ne mai dorim poliţii paralele cu cea de stat, cum a fost Garda de Fier, şi nici conducători şi lideri cu puteri extinse sau depline.
După 1944, politicienii democraţi care n-au fugit din ţară au fost arestaţi şi condamnaţi prin decretul (tot) secret nr. 62/1955, pentru „activitate contra clasei muncitoare”. Practic, românii nu mai aveau voie să critice sistemul sau partidul comunist. Pînă în 1964, circa 4.000 de persoane condamnate pe motive politice au murit în închisori şi lagăre de muncă.
După venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, atrocităţile în masă au încetat, dar opozanţii regimului comunist erau controlaţi strict. Ultimii deţinuţi politici au fost cei prinşi în timp de încercau să părăsească ţara (prin „trecerea frauduloasă a frontierei de stat” cu Iugoslavia sau Ungaria). Gimnasta Nadia Comăneci a reuşit să ajungă în Ungaria, noaptea, pe jos, şi ungurii i-au permis să ajungă la Ambasada SUA din Viena. Era cu puţin timp înainte de Revoluţia din 1989.
România de azi recunoaşte suferinţele deţinuţilor politici, preșe­din­tele Klaus Iohannis i-a conferit Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a III-a lui Iulius Filip, disident anticomunist, a cărui eliberare condiționată a fost refuzată în două rânduri, în 1985 și 1986, de Comisia de eliberări pe care o conducea actualul procuror general al României, Augustin Lazăr (de ieri pensionar). Foştii deţinuţi politici n-au puterea să-i acuze pe torţionari, aşa că aceştia scapă nepedepsiţi penal pentru faptele lor inumane.
Augustin Lazăr s-a apărat spunînd că a aplicat legea, dar poate fi acuzat de complicitate la abuzurile care s-au petrecut în închisoarea de la Aiud. Se pare însă că listele cu personalul închisorii din acea perioadă au fost distruse, pe motiv că arhivele sînt prea pline de documente! (Luaţi seama la cazul fostului gardian german Bruno D. al unui lagăr de concentrare, om acum în vîrstă de 92 de ani, acuzat de complicitate la crime de război şi tăinuire. A ştiut de abuzuri şi a tăcut, deci este cel puţin complice.)
Magistraţii, securiştii şi temnicerii sînt culpabili pentru faptele lor, pentru chinurile deţinuţilor politici de dinainte de 1989. Aflăm însă de la CNSAS că registrele de la Penitenciarul din Aiud, ce conţineau evidenţa deţinuţilor politici şi a personalului, nu mai există. Termenul de păstrare a arhivelor a fost depăşit şi multe dosare au fost distruse, deci victimele (inclusiv de la Revoluţie) nu mai găsesc probe de acuzare. Procurorii în dosarele comunismului au tras de timp tocmai pentru ca procurorii, securiştii şi gardienii implicaţi în represiune să scape basma curată şi chiar aşa s-a întîmplat, Augustin Lazăr iese din sistem cu fruntea sus şi cu o pensie de serviciu de 27.000 lei pe lună – iată cît de „bine” a fost folosită independenţa justiţiei!
Foştii deţinuţi politici au primit recunoaştere prin Legea 247/2011 şi, de atunci, 9 martie este declarată Ziua Deţinuților Politici Anti­comuniști din perioada 1944-1989. E o satisfacţie, nicidecum o dreptate!…

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.