Orizontul de aşteptare al adolescenţilor de astăzi este diferit de cel al adolescenţilor de acum două decenii

0
129

Interviu cu prof. dr. Monica CÂNDEA

Deunăzi, prof. Monica Cândea, de la C.N. „Mihai Eminescu”, mi-a lansat o provocare oarecum inedită. Pentru ea, era primul interviu în calitate de „reporter”. Pentru mine, era un bun prilej de introspecţie, la nivel personal şi profesional, după multă vreme. Cum nu îmi stă în fire să rămân dator, am încercat un exerciţiu invers. Întrebatul devine întrebător. Rândurile care urmează sunt despre profesoara Cândea, aşa cum n-aţi cunoscut-o încă.
Nichita Stănescu spunea că o poezie bună pusă pe o linie melodică proastă se uită odată cu melodia, în timp ce o poezie proastă pe o linie melodică bună rămâne în memorie. Credeţi că muzica are acest efect mnemonic sau transfigurator? Care este relaţia între poezie şi muzică?
Pe Nichita nu l-aş contrazice niciodată, din cauza unei profunde admiraţii, care e o profundă iubire. Uitarea/neuitarea depinde de urechea care ascultă poezia dincolo de muzică, de creierul care se umple de rezonanţa ei. Am învăţat atâtea poezii fără medierea unei linii melodice, tocmai pentru că aveau o muzică a lor inconfundabilă. Poeziile care au avut privilegiul de a fi puse pe muzică au pătruns la un public mai larg şi poate au pătruns mai adânc şi publicul restrâns al iubitorilor necondiţionaţi ai marii poezii. Simboliştii spuneau că poezia este muzică prin excelenţă, deci e foarte important să te apropii de poezie într-o deschidere totală a minţii şi a sufletului, să te laşi „izbit” de cuvinte, ca o coardă vibrantă a unui instrument muzical. Să devii una cu muzica interioară a verbului, pentru a pătrunde starea poetică şi apoi pentru a atinge himerica idee.
Secolul XX, în care a trăit şi Nichita, a fost un secol al deconstrucţiei, drept pentru care s-a folosit mult prea des particula „anti”. Ce înţelegeţi dv. prin anti-literatură?
Minunată întrebare. Tot ce vine după avangardă şi îi continuă principiile poate fi socotit antiliteratură. Şi asta nu înseamnă minus valoare, ci altfel de valoare, obţinută prin alte procedee de reprezentare, care nu fac altceva decât să dilate monstruos mo­dul în care percepem realitatea şi o putem reconstitui, atât prin simţurile noastre, cât şi prin aparatele care vin să le compenseze. Literatura post­modernistă şi cea actuală/contemporană, raportată la clasicul principiu al imitaţiei, poate fi catalogată astfel. Dacă ar fi să dau câteva exemple sugestive, aş începe cu Paginile bizare ale lui Urmuz, aş trece prin teatrul lui Eugen Ionescu, aş ajunge la Marin Sorescu, mai ales la Iona, dar şi la prozatori precum Gheorghe Crăciun sau Mircea Nedelciu. Până la urmă, antiliteratura a devenit o categorie a marii literaturi. E un cod aparte, care trebuie citit înainte de toate ca un manifest, ca o luare de poziţie faţă de ceea ce se întâmplă cu fiinţa umană, faţă de acel tragic fenomen al alienării sau al dezumanizării pe care schimbarea de paradigmă culturală l-a adus cu sine.
Dacă am înţeles bine, e oarecum ca în poezia Dezîmblânzirea a aceluiaşi Nichita. Ca să citez un singur vers, „De mult negru mă albisem…”. Totuşi, dacă luăm exemplul muzicii, de pildă, anti-muzica este văzută de către unii filosofi ai muzicii tocmai în sensul alienării muzicii, deci nu ca un răspuns la această alienare. Cu alte cuvinte, ca o alegere şi o inspiraţie nefericită. Unde ar trebui să căutăm diferenţa?
Oarecum mi-e dificil să răspund pentru că nu am studiat mai nimic despre acest fenomen în muzică. Intuitiv însă voi încerca să ajung la adevăr. Muzica e o artă care transmite emoţia fără medierea intelectului. O simţi până în străfundul celulelor care te alcătuiesc. Este rezonanţă pură. Antimuzica aş asocia-o zgomotului infernal şi dizarmoniei, care, până la urmă, evocă tot o stare de alienare şi dezordine interioară a celui care a scris partitura. Asta pentru că a reflectat o stare dizarmonioasă a lumii, adică „de prea mult negru” sau prea multă inconştienţă. Sunt ascultători care apreciază aceste forme antimuzicale de expresie. Totul depinde de gust şi de stare. Eu una nu pot spune că agreez muzica hard-rock, de pildă. Pentru mine echivalează cu antimuzica.
Înţeleg că sunteţi o iubitoare de pisici, fiinţe percepute ca echivoce şi, uneori, diabolice. De multe ori, însă, asociate sexului feminin. Cum vă explicaţi acest lucru şi ce credeţi despre feminismul contemporan? Aşa cum mai poate exista el într-o lume a corectitudinii politice.
Feminitatea are calineria ei, asociabilă acestor mici şi simpatice feline semidomesticite, care ştiu să se joace cu mare graţie, dar şi să fie agresive până la sălbăticie. Feminismul mi se pare un fenomen care vine să compenseze o nedreptate istorică făcută femeilor. Într-o societate civilizată, războiul sexelor poate fi conciliat prin înţelegerea şi acceptarea specificului şi prin valorificarea pozitivă a diferenţelor. Deşi în anumite domenii – mai ales în cele culturale şi intelectuale – acest aspect al diferenţei de gen a fost efasat, există o zonă socială largă, care perpetuează o viziune tabuizantă asupra condiţiei şi rolului femeii, plină de restricţii şi prejudecăţi. Fără manifestele de tip feminist, societatea occidentală nu ar fi devenit ceea ce este azi. Faţetele negative sau extremele sunt inevitabile în cadrul oricărei mişcări de amploare socială. Cu siguranţă există şi contraargumnete la mişcarea feministă. Femeile însă nu sunt o minoritate, nu sunt „al doilea sex”, nu sunt neglijabile şi sunt fiinţe gânditoare, la fel de evoluate ca bărbaţii. Modernitatea şi contemporaneitatea ne-au arătat o altă faţă a feminităţii şi bărbaţii autentici au ştiut să o aprecieze şi să o susţină.
Predaţi Limba şi literatura română la liceu. Două întrebări. În primul rând, credeţi că programa răspunde aşteptărilor reale ale adolescenţilor de azi? În al doilea, care este feedbackul primit de la elevi? Cum se mai raportează ei astăzi la literatura română? Şi la limba română, implicit. Mai ştim să vorbim româneşte?
Cultura este apanajul elitelor. Literatura naţională face parte din marea cultură. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a unei limbi, la fel. Pentru un ni­vel mediu de cultură, şcoala pune la dispoziţia elevilor un set de valori. Orizontul de aşteptare al adolescenţilor de astăzi este, clar, foarte diferit de cel al adolescenţilor de acum două decenii. El poate fi însă modelat, atât cât permite elasticitatea lor temperamentală, dar şi valorile pe care deja le-au dobândit. Poate că în mare parte programa nu răspunde aşteptărilor. Nici cea de la alte discipline poate nu răspunde. Cel mai important este însă ca profesorul să le transmită elevilor anumite principii şi chiar strategii de înţelegere a fenomenului comunicării, a sensului pe care îl are literatura şi, nu în ultimul rând, specificul naţional, care defineşte identitatea noastră ca po­por în istorie. Limba este o altă marcă a identităţii. Un fenomen viu şi dinamic. Din păcate, stilul de viaţă contemporan ne face să utilizăm limba într-un mod tot mai schematic şi mai rudimentar. Îi uităm nu doar regulile gramaticale, ci mai ales profunzimea semantică, forţa de a răscoli fiinţa şi de a crea o lume nouă. Căci nu pu­tem gândi/raţiona în afara limbii şi deci, nu putem construi realităţi noi fără edificii ideatice noi.
Cum vedeţi rolul profesorului (indiferent de disciplina pe care o predă) în Cetate? Mai are un cuvânt de spus? Sau joacă încă rolul Cenuşăresei, discreditat de oameni, dar cu greutate în perspectivă teleologică?
Rolul profesorului în cetate ar trebui redefinit, reconsiderat. În ultimele decenii această profesie a fost destul de discreditată, prin varii mijloace. Este cazul acum, după un an centenar şi de bilanţ naţional, să ne reconsiderăm poziţia, să ne respectăm şi să ne valorizăm pe noi înşine mai mult, să privim cu optimism spre noile generaţii, să îi determinăm pe toţi partenerii sociali să conştientizeze că educaţia este o valoare importantă a unui popor, că ea se realizează la nivelul fiecărui individ şi că nu o mai putem marginaliza, dacă dorim să prosperăm. Profesorul trebuie să fie un model, un îndrumător blând al tinerilor, un sprijin, dar şi o autoritate morală. Fiecare dascăl a trăit satisfacţia realizărilor, dar şi a recunoştinţei peste timp a elevilor săi, ceea ce nu poate fi decât un motiv în plus în afirmarea rolului social al acestei profesii.
Cum sau unde o vedeţi pe Monica Cândea peste 10 ani?
Mult mai înţeleaptă de­cât azi, mult mai bogată în experienţe de viaţă pilduitoare şi în bucurii. Mult mai împăcată cu sine. Mai armonioasă şi mai implicată în proiecte care să transforme educaţia într-un proces mai viu şi mai agreabil pentru tineri. Într-un proces în care tinerii să se regăsească plenar, ca protagonişti ai propriului drum, ca actanţi ai cizelării lor intelectuale şi spirituale. E foarte adevărat că este nevoie de modele pozitive, dar şi de contexte în care tinerii să se afirme, fiecare după măsura lui. Mă posedă ideea, să mă exprim în termeni arghezieni, de a construi o astfel de şcoală transdisciplinară, în care elevii să înveţe altfel. În care să avem posibilitatea de a modela elite în spiritul unor valori durabile şi al valorificării potenţialului uman şi material pe care colţul acesta de pământ îl mai are.

Prof. Cosmin LAURAN

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.