Cum se întorc morții acasă

1
159

Suntem actorii, dar mai ales spectatorii, unei lumi căreia puțini îi deslușim esențele. Ne-a prins valul ei. Puțini îi trăiesc splendoarea, cei mulți îi caută marginile, punctele de sprijin, pentru a rezista locului când vin vânturile, uneori pe nepregătite. Mulți dintre români sunt actorii deschiderii lumii. Vedem cu ochiul liber cum locuitori ai țării noastre au prins cheag în diferite țări europene. Dar și mai departe. De o vreme deplângem exodul care descumpănește țara. Lipsa celor plecați nu poate fi trecută cu vederea. Ca forță de muncă. Dar mai importantă este dimensiunea sufletească a celor plecați. Mai puțini dintre noi avem răgazul de a desluși ruptura, care lasă răni, între cei plecați și cei rămași acasă. Este un aspect dureros.
Pentru a ocoli sentimentul dorului, mulți și-au luat familiile cu ei. Și totuși a rămas ceva acasă: stâlpul porții! Este o realitate, unică, în destinul României! Când au mai părăsit atâtea milioane de români țara? Este un adevăr cu mai multe tăișuri. Plecarea în lume, pentru a dobândi o viață mai bună, nu poate fi contrazisă. Cunosc români care, în țara noastră, nu ar fi ajuns la o condiție materială sporită nici în două vieți. După ce am cunoscut o țară care cheamă, o lume cu mai multe variante, după ce am cântărit lumea în care trăiesc, m-am împăcat cu gândurile pe care nu mi le poate lua nimeni. Și cei plecați spre alte zări se sting din viață. Mulți sunt îngropați departe de țară. Nu puțini cer să fie aduși acasă. Este un reflex extrem de mișcător când se pronunță rugămintea din urmă.
Testamentele nescrise conțin un tulburător dor de casă. De stâlpul porții de care vorbeam. Care îmi este greu să-l explic, ci mă mulțumesc să constat. Anul acesta, prin februarie, a fost adus acasă, în satul Rus, diplomatul Iftene Pop, săvârșit din viață în Suedia. A fost coborât în pământul natal lângă soția lui, Yvone. Acolo, în fața gropii din cimitirul prăvălit pe coastă, mi-am lămurit, oarecum, de ce se întorc morții acasă. A treia zi de Paști am primit vestea tristă a morții vărului meu, Petre Verdeș, într-o localitate din Franța. Unde s-a stabilit cu mulți ani în urmă. După ce a revigorat tradiția folclorică a satului Desești. Învățătorul Petre Verdeș a avut darul pedagogic și prețuirea pentru cântec și joc. A fost membru marcant al celebrului Ansamblu „Mara” din Sighetul Marmației, cel premiat de Fundația Herder.
Destinul l-a prenumărat printre cei plecați din țară. Anul trecut, Petre a venit acasă să-și comemoreze părinții. Am aflat în el structura unui Maramureș bine alcătuit. Nu am vorbit despre călătoria finală. Când am primit vestea sfârșitului prematur, ea conținea la loc de frunte întoarcerea lui acasă. Repede mi-am pus întrebarea: soția lui, Marie-Angele, ce spune? Aflu un fapt mai puțin întâlnit. După cununia religioasă din biserica din Hărnicești au conturat o taină cu iz testamentar. Fiecare se va îngropa în pământul țării lui. Și legea morală s-a respectat.
Mâine, duminică 12 mai, trupul lui Petre va fi coborât în pământul natal. Cum să numesc eu această voință de întoarcere acasă? Ne putem rezema și pe viziunea episcopului Inochentie, care, înainte de a muri la Roma, a spus celebrele cuvinte: ”Nu poți învia cu adevărat decât în pământul patriei”. Dar este și împăcare cu lumea din care ai răsărit. Miraculoase frământări înconjoară sufletul omului! Cunosc și întâmplări când un părinte a fost îngropat în cimitir străin. Urmașii trăiesc cu neîmpăcarea.
Cum se întorc mor­ții acasă? În primul rând prin voința lor. Apoi, prin puterea urmașilor. Cu exodul nostru nu am auzit că ar fi vreun cimitir românesc pentru cei care nu au cum să se întoarcă acasă. Cum au mi­litarii români. Si­tua­ția românilor care mor în străinătate este un subiect delicat. Care mă preocupă.

1 COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.