Plecarea sculptorului Mihai Borodi

0
312

Tocmai mă pregăteam să mă împac cu moartea unui stâlp al satului Deseşti, învăţătorul Petre Verdeş, că o altă veste tristă m-a lovit în plină zi. A murit sculptorul Mihai Borodi. Între cele două morţi este o legătură paradoxală. Petre a murit a treia zi de Paşti, în Franţa, unde s-a stabilit de câţiva ani. Şi a fost adus acasă. Mihai Borodi locuia tot în Franţa, dar a venit acasă singur, în Sighetu Marmaţiei, să moară, fără ştire, în casa părintească. Nici unul, nici altul nu erau pregătiţi pentru moarte. Adică nu aveau suferinţe de avertizare. Dar moartea nu te întreabă, zicea mama.
Mihai Borodi a fost un artist împlinit. Un căutător de căi nebătute. Era născut în inima lemnului Maramureşului, dar a abordat forme noi de întrupare a ideilor. Destinul ne-a pus de multe ori alături. Am fost împreună în li­ceu. Apoi studenţia bucureşteană ne-a unit prin prieteni comuni. A fost un student remarcabil la arte plastice. Prin el am cunoscut glorii ale sculpturii româneşti. De la Vasile Gorduz, la Ovidiu Maitec. Mihai a ucenicit pe Aleea Pangrati, în atelierul sculptorului Alexandru Gheorghiţă, cumnatul lui Toma Caragiu. Reveniţi acasă, în Maramureş, am fost colegi, o perioadă, la Muzeul Maramureşean din Sighetu Marmaţiei.
De atunci durează stâlpii casei mele părinteşti, ciopliţi de Mihai. Nu uit a spune că a fost nepotul celebrului cioplitor de porţi Gheorghe Borodi din Vadu Izei. Dar Mihai căuta arta sculpturii. A realizat lucrări de mare expresivitate, purtând amprenta personalităţii lui. În oraşul dintre râuri şi-a pus semnătura pe busturile acad. Ioan Mihalyi de Apşa, Ion Buteanu şi generalului Leonard Mociulschi. Este sculptorul care a îmbinat cu inteligenţă arta lemnarilor cu zvâcnirile căutării moderne. A reuşit. După stabilirea în Franţa, sculpturile lui Mihai Borodi au intrat în atenţia unor expoziţii din saloanele franceze, dar şi din alte ţări.
Recunoaşterea artei sale s-a convertit în diplome şi premii. În Franţa, Italia, Japonia. A ţinut în permanenţă legătura cu Maramureşul. Venea periodic acasă. Recurgea la lungi dialoguri telefonice, în care îşi mărturisea starea de spirit, dar şi izbânzile în artă. Săptămâna trecută, şi-a anunţat telefonic venirea acasă. Mi-a vorbit despre lucrarea închinată scriitoarei Simone Weil, stinsă prematur din viaţă, la doar 34 de ani. Mihai Borodi, prietenul nostru, a însemnat timpul prin care a trecut cu lucrări de referinţă. Cât ne-a mai rămas de privit cerul vom caligrafia memoria omului, dar şi frumuseţea artei sale. Tulburătoare mi se pare întâmplarea.
A venit acasă, şi-a pus valiza pe laiţă şi s-a pus în patul natal să moară pu­ţin. Adio, prietene! Stâlpii de la casă se răsucesc de dor.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.