Deseştiul are resurse, dar este nevoie de implicare şi educaţie!

0
23

Despre Deseşti poţi să scrii şi poţi să-l vezi în multe ipostaze. Fiindcă aici există oameni care au ştiut să promoveze ce are satul mai valoros. Au ştiut că satul are nevoie de învăţarea sau reînvăţarea respectului pentru credinţă, pentru cultură, pentru tradiţii, pentru sărbătoare. Au văzut ce potenţial există şi cum trebuie valorificat şi dus mai departe. Au învăţat din lecţia altor ţări în ceea ce priveşte identitatea şi viaţa autentică.
Satul are resurse, dar are în egală măsură nevoie de implicare, de educaţie. Anul 2019 a fost declarat Anul satului. Cum se prezintă Deseştiul şi satele lui?

40 de ani de poezie

De vreo 40 de ani, Deseştiul se identifică cu poezia. Pe la Serile de poezie de la Deseşti, încununate cu Marele Premiu, care poartă numele lui Nichita Stănescu, poţi spune că a trecut elita literaturii române şi nu numai. Cu Marele Premiu Nichita Stănescu au fost încununaţi de la Adam Puslojic, la Arcadie Suceveanu, de la Ana Blandiana, la Nicolae Dabija, de la Szentmartoni Janos, la Horia Bădescu, sau Ioan Mureşan, sau Ioan Moldovan, sau Nicolae Prelipceanu, ca să amintesc doar câteva nume de referinţă ale poeziei.

Drumul spre frumos

Devenite un reper în ceea ce înseamnă nu doar arta de a dărui, ci şi arta de a educa, taberele de artă şi solidaritate au adus la Deseşti, sub aripa grijulie a părintelui Ioan Ardelean şi a doamnei Luminiţa Ardelean, cu sprijinul Hope and Homes for Children, România, sute de copii din toată ţara şi artişti consacraţi. Artişti şi copii învăţând împreună să înfrumuseţeze viaţa şi să vindece sufletul. Să găsească drumul spre frumos.
Şi nu e uşor să găseşti drumul spre frumos, spune preotul Ardelean, dacă frumosul nu e în sufletul tău, dacă ferestrele sufletului tău sunt murdare şi nu poţi să vezi decât întunecat.
Iată ce spune unul dintre pictorii reprezentativi ai României, Horea Cucerzan, prezent la Deseşti: părintele Ardelean a reuşit să creeze momente absolut nemaipomenite legate de artă. Spaţiul pe care îl pune la dispoziţie devine o atmosferă caldă, cu copiii în jurul nostru, creând un liant între profesor, maestru sau pedagog şi copii. Tot ce se întâmplă aici este o instituţie vie, creată de un om extraordinar, care s-a apropiat de copii cu situaţii aparte. Eu cred că dacă părintele reuşeşte să facă Muzeul de Artă Contemporană la Deseşti, o să facă un lucru unic în ţară…

Satul copiilor

Acum, pe un teren plin de fapte bune, prinde contur proiectul Centru de zi pentru copii, pus sub semnul Sfinţilor Brâncoveni. Menit să faciliteze accesul la servicii sociale, educative şi de consiliere, informare, supraveghere, reintegrare familială în situaţii de abandon, formarea deprinderilor de viaţă independentă, orientare şcolară şi profesională, mediere ocupaţională, formare profesională, terapie prin artă, reînvăţarea meşteşugurilor tradiţionale. Importanţa lui este dată nu doar de accesul beneficiarilor la serviciile propuse, ci şi de faptul că se deschide un drum nou pentru comunitatea din Deseşti, pentru implementarea de proiecte noi, unele aflate deja în lucru, prin dobândirea eligibilităţii în alte genuri de proiecte.
Iar cel mai frumos începe să se contureze. SATUL COPIILOR. Care se va naşte tot din drag de copii, de tradiţii, de locuri.

Conferinţele de la Deseşti

Cele două ediţii ale Conferinţelor de la De­seşti au avut ca temă satul maramureşean.
„Noi, cei născuţi la sat, trăim adesea un conflict de natură morală şi intelectuală între imaginea satului în care ne-am născut şi am copilărit şi imaginea satului de astăzi – spunea la prima ediţie a Conferinţelor conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea. Şi dintr-un astfel de complex se nasc şi manifestări de acest gen. Care înnobilează Deseştiul, de care sunt legat de mai bine de 50 de ani. Toată lumea vrea să salveze ceva, dar nu vom salva nimic dacă nu ne vom salva pe noi. Asta e prima condiţie… Într-o perspectivă sociologică ar trebui, dacă suntem preocupaţi sincer de soarta satului maramureşean, să ne punem şi câteva întrebări. Prima: ce am avut şi ce am pierdut. Să tragem linie şi să vedem ce e de făcut. Nu putem şti ce avem de făcut decât dacă cunoaştem. Să nu trăim cu iluzia că tot ceea ce vedem cunoaştem. Lumea rurală de astăzi a fost expusă unor metamorfoze foarte puternice, mai ales în ultimii 50 de ani. În Europa, satul tradiţional a dispărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Satul românesc, mai conservator, încă stă în picioare. Nu întotdeauna bine. Şi el a fost expus procesului de urbanizare, e bine asta, dar când vom ieşi de la uliţa principală vom găsi şi elemente de ev mediu. Care nu sunt demne nici de secolul XXI şi nici de aspiraţiile omului.
Lupta pentru identitatea satului începe de la şcoală. Iar dacă prin „identitate” înţelegem toate manifestările vieţii unei comunităţi: limbă, credinţe, obiceiuri, unelte, tehnici, tot ceea ce în cadrul ei se practică, se evită, se respectă sau se respinge, atunci avem cu toţii datoria ca această luptă să înceapă mult mai devreme, în familie, cum frumos se exprima Viorica Hotea, o tânără a satului Deseşti.

Satul şi generaţiile sale

Cea mai frumoasă izbândă a primei ediţii a Fiilor satului a constituit-o scoaterea din lada de zestre a comorilor care stăteau ascunse. Demonstrând că potenţial există, trebuie doar îndrumare şi sprijin. Spectacolul generaţiilor a fost o revărsare a dansului, jocului, costumului maramureşean. „Coconii din Deseşti”, „Feciorii şi fetele de pe Mara”, Ansamblul „Horile” – copii, tineri şi adulţi – au evoluat pe scenă, etalând în faţa unui public care a umplut până la refuz sala Căminului Cultural, valorile culturale tradiţionale ale satului. Aceste comori au stat ascunse pentru că n-a fost cine să le provoace şi să le pună în valoare. Şi aici ar fi multe de spus despre şcoală şi rolul dascălului, despre instituţia Căminului Cultural, despre autoritatea locală. Dacă se doreşte, se poate. Au demonstrat-o aceste manifestări organizate cu bună ştiinţă, fiind­că iniţiative de genul „Fiii satului” se întâmplă cam peste tot, dar le lipseşte latura educativă şi interactivitatea cu comunităţile rurale.
Strădania aceasta trebuie să fie ceea ce-l caracterizează pe preot, dar şi pe dascăli, pe cei din administraţie, pe omul de rând. Fiecare trebuie să-şi asume partea de responsabilitate. Să vadă ce poate să facă pentru satul său. Nu trebuie să aşteptăm nefăcând nimic.
Privind la oameni şi la frumuseţea costumelor, nu poţi decât să speri că satul are propriile sale resurse de regenerare. Ele trebuie doar cunoscute şi puse în mişcare. Satul are resurse, dar are în egală măsură nevoie de educaţie estetică.
Satul nu dispare, ci se transformă. şi odată cu el şi locuitorii lui. Cei care rânduiesc viaţa în sat.
Şi dorinţa noastră: Cronica satului Deseşti să fie asumată de oamenii satului, pentru înţelegerea vieţii satului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.