Trista ceremonie a înmormântării lui Mihai Eminescu

0
130

În acest an se împlinesc 130 de ani de la moartea timpurie a lui Mihai Eminescu. Cititorul avizat cunoaşte în detaliu cauzele şi prelungitele chinuri prin care a trecut până la ultima suflare Poetul Naţional. În aceste rânduri vor fi rememorate câteva aspecte de la trista ceremonie a înmormântării poetului nepereche.
În dimineaţa zilei de 17 iunie 1889, sicriul în care zăcea Eminescu a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Capul poetului era înfăşurat cu o bandă neagră, pentru a nu se vedea operaţia grosolană de scoatere a creierului pentru analize. La picioare se afla o coroană de trandafiri din partea presei. Dintre clerici a fost prezent un singur preot, care nu a rostit, la final, obişnuitul necrolog. Această prezentare a fost făcută de Grigore Ventura, prim-redactor al ziarului ”Adevărul”. Corul Şcolii Normale de Institutori a interpretat cântecul pe versurile poeziei defunctului ,,Mai am un singur dor”.
În continuare, sicriul a fost depus pe platforma unui dric modest tras de doi cai. Cortegiul funerar a plecat la orele 17 spre Cimitirul Bellu, parcela nr. 9. Printre cei prezenţi se aflau Mihail Kogălniceanu (preşedintele Academiei Române), Teodor Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, foşti premieri şi alte personalităţi.
La cimitir, pe o ploaie ,,mocănească”, Ion Luca Caragiale, în vârstă de 37 de ani, protejat de o umbrelă mare, aştepta să participe la înmormântarea lui Eminescu. În acel moment cernit, majoritatea celor prezenţi ştiau cine sunt autorii, direcţi sau din umbră, care au grăbit moartea geniului plecat într-o lume mai bună şi mai dreaptă. Adică acei complici care au pus umărul la eliminarea răzvrătitului Poet Naţional, autorul celebrului poem supărător pentru stăpânire ,,Împărat şi proletar”, scris în 1874!
Veronica Micle era îmbrăcată în negru. Cândva, fusese alintată cu diminutivul ,,Tolla”, care reprezenta terminaţia cuvântului epistola, preferata ei scrisoare în versuri. Muza poetului, cu lacrimi de neoprit, a stat mult timp aplecată deasupra celui ce urma să coboare la doi metri sub pământ, la umbra unui tei. Caragiale îi ţinea umbrela să o protejeze de picăturile de ploaie, care însemnau lacrimile cerului vărsate în memoria marelui dispărut. Veronica a aşezat pe pieptul ,,Eminului” ei iubit un buchet de flori ,,Miosotis” (nu mă uita), flori celebre datorită petalelor de culoare albastră, unicat. În faţa gropii a vorbit doctorul Cristian Neagoe, prietenul poetului, care s-a opus în repetate rânduri tratamentului aplicat de autorităţi incomodului ce trebuia să tacă.
La 28 octombrie 1948, adică 59 de ani mai târziu, Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române, graţie intervenţiei lui Mihail Sadoveanu, devenit important lider comunist. Vasile Alecsandri, care saluta, cândva, apariţia ,,Falnicului Răsărit” numit Eminescu, a evitat să ofere această preţuire la timpul ei. Bardul de la Mirceşti se simţea bine în fotoliul de lider al Academiei Române şi nu dorea să fie trecut în plan secund. Kogălniceanu, preşedintele prestigioasei instituţii, dar în altă perioadă, a uitat, la rândul său, să îndeplinească această necesară reparaţie morală.
Nici premierii de mai târziu nu s-au înghesuit s-o facă, deşi majoritatea au fost cărturari de marcă: Petre Carp, Ionel I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga şi Miron Costin, în frunte cu cei amintiţi mai sus, prezenţi la înmormântare, plini de durere târzie. Pe parcursul încărcatului lor mandat au avut multă treabă şi alte priorităţi.
La final, merită a fi consemnat, că Mihail Sadoveanu a fost înmormântat la data de 21 octombrie 1961, chiar lângă Eminescu, poetul nepereche.
Note: Ziarul ,,Steaua Dobrogei”, 21 iunie 1889.
(Din arhiva Paul Antoniu)
Ion A. Datcu, senior editor

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.