Asta-i politeţea ce-mi place!

0
37

Sfârşitul de august a devenit de la o vreme zi trecută cu litere roşii în calendarul inimilor noastre. Mă refer la Ziua limbii române, alăturată simbolic de o sărbătoare identică marcată dincolo de Prut. Dovadă că, precum glăsuia poetul: Limba noastră-i o comoară/Limba vechilor cazanii/Care-o spun şi care-o cântă/Pe la vatra lor ţăranii.
Mă bucură în registrul cel mai înalt acest obicei al pământului, tradus prin lege. Cum să te raportezi altfel la limba fagure de miere decât cu grija cu care, de când te naşti, fereşti de impurităţi acest depozit de înaltă frumuseţe în care sufletul românesc recunoaşte că tot ce-i românesc nu piere?! Au fost şi anul acesta manifestări pline de căldură. Chiar mă întreb: când vor reuşi aceste zile naţionale, născute din dragoste de Limbă, de Tricolor, de Imn, să îmbrăţişeze în faldurile lor ţara întreagă?
Pornesc de la aceste notaţii pentru a putea staţiona într-o zonă deloc plăcută mie: modul de folosire a limbii noastre. Sunt întristat să observ vorbitori de limba română excedaţi de stâlcirea „fagurelui de miere” primit în dar de la străbuni. Pretextul invocat adesea se dovedeşte pueril: evităm limba de lemn! Efort meritoriu. Numai că riscul imediat este uşor comensurabil: naşterea noii limbi de lemn… Alţii, meri­tuoşi cunoscători de limbi străine, folosesc într-o veselie neologismele, generând variante locale ale celebrei „frangleze”. În sfârşit, vin vulgarizatorii vorbirii şi scrierii din plăcerea de a se şti naturali: „Aşa se vorbeşte în popor şi e normal să intrăm în rândul lumii”. O subspecie a acestei grupe o reprezintă injurioşii, cei care răscolesc cazanul cu rufe murdare ori lături pentru a cârpi fără milă orice persoană din preajmă cu ieşire la mare. Nimeni nu scapă de aceşti torenţi plini de zoaie. Ce te-ndeamnă şi te cheamă să-i scuipi cu cuvinte pe liderii politici, pe funcţionarii publici de rang înalt, pe sportivii de performanţă pentru că … nu câştigă toate meciurile. O astfel de atitudine vine din reaua creştere, din teribilism, din lipsă de educaţie, din lipsă de măsură.
M-a sedus zilele trecute pornirea unui primar italian de a instituţionaliza respectul prin limbaj între concetăţenii săi. Se poate aşa ceva şi la noi? Se poate. Un filozof contemporan ne avertiza că democraţia i-a dăruit proprietatea îngerească de a huidui. Un regizor ne asigură: Eu când vreau să fluier,fluier. Texte scriitoriceşti citite sau reluate la televizor miros de la distanţă prin „naturalismul ” lor. Trimiterea în public la intimităţi sensibile a devenit o notă bună la purtare în catalogul modernismului. Ne credem şi la acest capitol intraţi în rândul lumii…
Că se poate reaşeza în canatul firesc vorba românului ne-am putea convinge văzând ce se întâmplă de la o vreme în şcoli. Cei mai în vârstă ştiu că, după război, practicile „educative” de dinainte erau menţinute cu nonşalanţă. Abundau în vocabularul cotidian al unor dascăli apelative de genul: idiotule, porcule, netotule, dromaderule, ba chiar inovaţii de tipul: boule, nu fi măgar. Îşi mai permite azi cineva asemenea licenţe? Despre militărie ce să mai zicem? Bieţii răcani erau luaţi la palme, vorbele de ocară aveau drept de circulaţie de la stânga la dreapta careului şi retur…
În drumurile mele prin lume, am ajuns în statul Singapore şi am luat act de existenţa unui Minister al Politeţii! Ni s-a şi explicat: Suntem o ţară populată de fracţiuni naţionale diferite şi, pe lângă foştii colonişti britanici, cer drepturi egale minorităţi precum cea chineză, indiană, malaeziană… Noi dorim să vorbim toţi aceeaşi limbă. Buna-cuviinţă se află pe pagina întâi.
Încercăm şi noi?
Nicolae BUD

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.