Satul suntem noi

0
119

Dacă astăzi trăiesc în sat, se datorează clipelor petrecute în copilărie, care nu au putut fi cumpărate cu nimic. Poate te naşti cu acest sentiment de înrădăcinare şi de iubire a locului unde te-ai născut. Când mă gândesc la sat, îmi amintesc uliţele pline cu “coconi”, care se bucurau de momentele frumoase ale copilăriei. Uitându-mă în urmă, uliţa a devenit pustie.
Chiar dacă, unele persoane s-au dezrădăcinat cu uşurinţă de satul strămoşesc, totuşi mai sunt suflete care îl ţin viu. Aş numi satul, o familie, gândindu-mă cum suntem o mână de oameni, alături unii de alţii, la bine şi la greu. Biserica a avut un rol important în sudarea comunităţii. Era locul unde puteai să te revezi, dar şi locul unde ai putut să-ţi prezinţi hărnicia şi buna rânduială, prin felul cum îţi purtai portul tradiţional.
Astăzi, cu uşurinţă renunţăm la locurile copilăriei, la rânduielile de odinioară, parcă vrem să prindem un tren care a trecut. Dar consider că noi, Maramureşenii şi Românii, ar trebui doar să ne punem în valoare ceea ce a sădit Dumnezeu în noi, iar pământul Sfânt pe care ni l-au dăruit strămoşii, cu preţul vieţii, să ne străduim a-l păstra, având grijă de el.
Oare nu după linişte ar trebui să tindem fiecare? Acest lucru l-am apreciat la femeile de odinioară, felul în care îşi scoteau la lumină capodoperele create de mâinile lor, felul în care au ştiut să ne strecoare un limbaj de mult apus, dar totuşi atât de valoros. Consider că România şi românii ar trebui să aibă nu dezrădăcinarea, ci înrădăcinarea. ”Oricât bine ai afla/Nu-i ca şi în ţara ta./ Şi mâncăm pită amară/ Că nu-i ca la tine în ţară”, spunea un suflet de român plecat în alte ţări.
Mă gândesc cu cât greu s-a apărat acest pământ şi cu câtă uşurinţă renunţăm la el, mai mult, oare unde vom ajunge când satele noastre se golesc de tot ce eram noi? Uliţele sunt tot mai goale, casele tot mai mari şi pustii, rânduielile interioare tot mai moderne? Oare de acest lucru avem nevoie noi? Eu zic că nu. Cred că nu este târziu să ne întoarcem şi să trăim pentru ceea ce am fost creaţi. Suflet românesc, menirea ta, cred că este alta. Fii tu aur curat ca ceilalţi să se oglindească în tine, fii tu cel care, rânduielile păstrându-ţi-le, să te mântuieşti, îmi amintesc câteva din ţintele principale de odinioară ale strămoşilor noştri.
Cei care suntem în sat, să ne ţinem sufletul curat şi răutăţile acestei lumi să le înlăturăm cum făceau odinioară strămoşii, prin post şi rugăciune, iar crucea sfântă să ne stea dea­supra acoperişurilor, pentru ca cei de mult plecaţi să ştie că suntem creştini. Chiar dacă Ioan şi Anuţa Verdeş au crescut cinci prunci, ne-au şi transmis dragostea de ţară, rămânând în Maramureş. Dumnezeu nu te lasă, dacă te laşi în voia lui, aşa au făcut înaintaşii noştri.
Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa ca să ne sărăcească neamul şi să ne piară satul. Dar ţine şi de noi cum îi ţinem pe cei tineri în el. Dragostea, răbdarea, înţelegerea faţă de ei, ar trebui să ne fie principalele obiective de azi, ca să nu-i izgonim spre alte zări.
Măriuca VERDEŞ

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.