Districtul Chioar între istorie și speranță

0
93

În zilele noastre, când „atomizarea” administrativă a țării a atins cote inimaginabile, aruncarea unei priviri în trecut se impune mai mult ca oricând.
Anul 1378 a însemnat cristalizarea domeniului regal în jurul Cetății de Piatră și organizarea Chioarului într-un district (după alte surse, în 1579), unitate administrativ-teritorială și militară condusă de un căpitan. Districtul s-a constituit prin încorporarea și păstrarea, o vreme, a voievodatului ca unitate de organizare strămoșească, având în subordine cnezatele românești conduse de juzi (cnezi). Pe la 1650-1799 districtul se întindea pe 1089 kmp, având „cercuri” și „plase”, ultimele în număr de patru: Berchez, Boiu, Șomcuta și Vad, cu un număr de 101 sate, din care două maghiare. De mare mirare este cum se putea administra atunci un teritoriu atât de vast, cu mijloacele de transport din acea vreme și cu modalitățile de comunicare precare. (Sau poate dobașii din sate erau mai eficienți decât mass-media contemporană?)
Împărțirea teritorială la care am făcut vorbire a durat până la 4 septembrie 1876, când Chioarul devine „ținut” alcătuit din „plase” și intră, mai târziu, în componența comitatului, ulterior județului Satu Mare, sub denumirea de „Plasa Șomcuta Mare”.
Odată cu instaurarea comunismului, preluându-se modul sovietic de organizare administrativ-teritorială, Maramureșul devine „regiune”, iar Șomcuta Mare „raion” (1950-1968). Actualmente, după cum se știe, Maramureșul e „județ”, iar Șomcuta „oraș” cu șapte sate în administrare și cu o suprafață de doar 118 kmp, denumirea de „Chioar” păstrându-se doar în istorie, în amintiri sau, cel mult, în identificarea unei arii culturale.
Nostalgici ai denumirii și organizării în districte a teritoriului, lideri ai Consiliului Național Român Cercual (CNRC) Șomcuta Mare, au adresat în anul imediat Unirii, 1919 (iată, 100 de ani de atunci), un memoriu Consiliului Dirigent, prin care se solicită reînființarea districtului Chioar, cu sediul la Șomcuta. Semnatarii acestuia se aflau în fruntea organizațiilor româ­nești ce realizaseră Marea Unire.
În sprijinul solicitării lor, se aduc ca argumente: dorința „generală a populațiunii aproape curat românești” de reîn­ființare a districtului, speranță alimentată de intenția noii arondări și organizări a Transilvaniei, anunțată printr-un ordin apărut în „Gazeta Oficială”, precum și hotărârea unanimă a „sfatului național cercual din Șomcuta Mare”. Se socotește că elemente ce dau greutate cererii lor ar putea fi „momente istorice bine cunoscute”, „puternice motive de ordin administrativ, cultural și economic, ba și poziția topografică a acestui ținut.
Ca semne de „puternică vitalitate” a zonei, se socotesc următoarele: – existența unui „palat pompos la piața Șomcutei” (sediu ideal pentru găzduirea unei administrații eficiente); – contribuția populației la constituirea a două fonduri culturale destinate înființării unui liceu românesc și a unei școli de fete; – întreținerea în stare bună a drumurilor din zonă, condiție sine qua non a comunicațiilor și promovării intereselor economice, comerciale și culturale, precum și afirmarea Șomcutei ca un centru activ, plin de viață românească.
Se deplânge atitudinea greșită a dualismului, de suprimare a districtului ce a fost sfâșiat în trei părți și anexat comitatelor vecine: Sătmar, Solnoc-Dăbâca și Sălaj. Se solicita corectarea acestei nedreptăți „reînviindu-se” și reîntregindu-se din părțile sale constitutive de mai înainte, să fie organizat din nou ca district de sine stătător, cu autonomia și conducerea sa în vechiul lui sediu Șomcuta Mare, sub denumirea Cetatea de piatră.
E adevărat că la data scrierii acelui memoriu, Șomcuta avea judecătorie, poștă, gară, spital, casină, cerc de lectură, ziar în limba maghiară (1908) și mai apoi în limba română, industrie, serviciu de telegrafie, bibliotecă. Proximitatea capitalei județului, fărâ­mițarea administrativ-teritorială actuală (întreținută, probabil, voit, din rațiuni electorale și de răsplătire a unei armate de funcționari publici fideli), precum și incapacitatea unor primari de a extrage urbea din zodia unei nepăsări cronice, fac din Șomcuta actuală mai degrabă un „urban village” (sat urbanizat).
Visul de altădată al generației Unirii ar putea deveni realitate doar în condițiile în care o nouă organizare administrativ-teritorială ar reduce drastic numărul comunelor, ar constitui unități teritoriale ce să țină seama de realități istorice și de necesități contemporane, ar crea entități capabile să acceseze direct fonduri europene de dezvoltare, în folosul comunității.
Din păcate, demersul înaintașilor a fost fără ecou ei rămânând etern „în nădejdea resolvirei favorabile” a cererii lor, soartă pe care, mi-e teamă, o va avea și acest articol, o curiozitate pentru cititorii de peste încă un secol a colecției acestui ziar …
Liana POGĂCIAȘ
Președinta Asociației „Chioar Redivivus”

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.