Mădălina Andrada Toporaş: din Austria împarte bucurie în casele celor nevoiaşi

0
827

Mădălina Andrada Toporaş este o băimăreancă cu inimă mare. De câţiva ani locuieşte în Austria, dar nu a uitat niciodată de locurile sale natale. Revine aici ori de câte ori are ocazia. De obicei, se întoarce acasă pentru a-şi vizita mama, dar şi pentru a face fapte bune, pentru că e nevoie de oameni care să împartă binele în jur. Doar aşa se poate schimba această lume colorată în culori prea sumbre. Am cunoscut-o pe Mădălina la redacţia Graiul Maramureşului, acolo unde a venit bucuroasă de faptul că a finalizat cu succes o campanie caritabilă derulată de Grupul Helping Hands Italia-Austria, care poate fi contactat pe pagina de facebook cu acelaşi nume. Dorea să le mulţumească persoanelor care au sprijinit-o în acest demers important, în străduinţa ei de a aduce zâmbetele pe chipul celor aflaţi în sărăcie, în boală, în suferinţă. Învăţată cu durerea încă din copilărie, Mădălina Toporaş ne-a mărturisit cu lacrimi în ochi că a visat încă de când era de-o şchioapă că într-o zi va aduce fericirea celor care trec prin aceleaşi greutăţi financiare cu care s-a confruntat şi familia ei.

Copilărie sub semnul suferinţei

R: Care este începutul acţiunilor tale caritabile?
M.A.T.: Aceste acţiuni caritabile îşi trag oarecum rădăcina din copilăriea mea. Provin dintr-o familie modestă. Îmi amintesc că trăiam în sărăcie. Eu visam că atunci când voi creşte îmi voi aduna prietenii şi vom împărţi daruri celor aflaţi în nevoie, vom face cât mai mult bine celor care nu au posibilitatea să îşi cumpere rechizite, mâncare sau îi vom ajuta pe cei la care nu vine Moş Nicolae sau Moş Crăciun. În copilăria mea nu venea Moş Nicolae pentru că nu erau posibilităţi, de aceea vreau să aduc zâmbete pe chipul cât mai multor copii, să ştie că cineva se gândeşte şi la ei. Când eram copil, am fost opărită cu apă fierbinte, am stat la reanimare timp de o lună. Apoi, mi-am revenit, dar copilăria mea a fost sub semnul suferinţei. Eu am fost mai retrasă pentru că eram complexată de faptul că mi-au rămas urme pe picioare după ce m-am opărit. O vecină a venit să prepare pâine la noi în cuptor. Eu mă uitam la tatăl meu cum îmi făcea din cartoane jucării, de exemplu roboţi. Din greşeală am pus piciorul în oală şi am tras-o pe mine. Noi suntem cinci copii la părinţi. Toţi cei cinci am plecat în străinătate.
R: Din ce trăiaţi voi?
M.A.T.: Tatăl meu avea o pensie. Mami, neavând posibilitatea să lucreze din cauză că suferea cu inima, ne descurcam cum puteam: din bursa de la şcoală, mai primeam rechizite de la şcoală.

Plecată din ţară pentru a putea să îi facă pe alţii fericiţi

R: Când te-ai hotărât să pleci în altă ţară?
M.A.T.: În 2013 a fost prima mea plecare. Am ajutat-o pe nepoţica mea să ajungă la mama ei. După ce am terminat liceul, sora mea mi-a propus să merg acolo la muncă. Am răspuns afirmativ, deoarece mă gândeam că voi câştiga bani cu care îi voi putea face pe ceilalţi oameni fericiţi. Acum lucrez ca ospătar-recepţioner în zona Tirol. Din banii pe care îi câştig, pun deoparte pentru campaniile mele umanitare, îi trimit mamei mele, trimit bani celor care au nevoie de mâncare sau alimente. Sunt cazuri din Maramureş, dar şi din Botoşani, Arad.
R: Cum aţi cunoscut aceste cazuri?
M.A.T.: În principal pe reţelele de socializare, dar sunt colegi din diferite judeţe şi trimitem persoane care merg să verifice dacă se confirmă ce scrie pe internet. După ce constatăm că problemele sunt reale, îi ajutăm cu ce au nevoie.

Asta e fericirea mea: să îi văd pe alţii zâmbind

R: Câte familii au fost bucurate de voi?
M.A.T.: În prima campanie au fost 80 de familii. Atunci am adunat alimente şi le-am dus familiilor aflate în nevoie. În general, au fost alimente neperisabile: ulei, făină, zahăr etc. Au fost familii din Baia Mare. În cea de-a doua campanie am făcut bucuroşi 807 copii. Atunci le-am dăruit dulciuri.
R: Şi acum bucuria ta este ca Moş Crăciun să vină şi la alte familii.
M.A.T.: Am împărţit aproape 300 de pachete celor nevoiaşi. Am venit special pentru campania de Sfântul Nicolae. Am mobilizat persoanele să strângem jucării, dulciuri, alimente. Asta e fericirea mea: să îi văd pe alţii zâmbind.
R: Câte persoane sunt în aceste grup?
M.A.T.: În jur de 20 de persoane suntem care îi ajutăm pe copii să zâmbească, îi determinăm să meargă înainte, să nu renunţe la şcoală. Noi îi ajutăm cum pu­tem. Îi ajutăm pe tot parcursul campaniilor noastre. Ţinem în permanenţă legătură cu familiile unde copiii merg la şcoală, îşi dau interesul să meargă la şcoală.
R: E greu să fii departe de casă?
M.A.T.: Da, e foarte greu. Îmi e dor de mama mea care e cam bolnavă. Acesta e şi punctul meu sensibil. E foarte greu, dar mama m-a înţeles că trebuie să plec. Ea m-a sfătuit de multe ori: ai grijă ce faci, fii atentă şi cu aceste cazuri. Vor fi momente în care va ieşi urât, o să fie şi frumos. ea e persoana care mă încurajează mereu. Şi o mai am alături pe sora mea. De asemenea, Dum­nezeu îmi e alături în ceea ce fac.
R: Care e gândul tău pentru cei din jur?
M.A.T.: Să fie mai buni. Să ofere un mic ajutor celor nevoiaşi. Sau pot să meargă la un centru de plasament, la un cămin de bătrâni, să le dăruiască din suflet.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.