Ura și violența

0
44

Acest text a plecat de la înverșunarea lumii recente care a năvălit peste noi. Ea, înverșunarea, ne prinde ca într-un clește. Sistemul de detașare a omului, de acest viscol interior, este extrem de fragil. Te doboară, precum vântul un spic în lanul de grâu. Mărșăluiesc spre noi cohorte de primejdii. Se detașează, cu pregnanță, sentimentul urii. De unde vine ura? Îmi aduc aminte că, în manualul de psihologie, studiat și de mine în Liceul Pedagogic, autorii ne îndemnau să-i învățăm pe copii numai iubirea de cele bune din împrejurimi. De la familie, la școală, ori de pe hotarul satului, unde pășteam animalele din gospodărie. Acolo, fără părinți și dascăli, pruncii satului își manifestau libertatea de a fi ei.
Nu-mi aduc aminte de răzvrătiri personale. Ne preocupa ideea de a ne contura personalitatea, prin întreceri izvorâte din jocurile vârstei. Mi-a rămas de neuitat întrecerea cu cai, pe locul neted de După Râu. De fiecare dată victorios era colegul de clasă, Andrei. Care strunindu-și cu pricepere calul lui, Brezu, ajungea primul la linia de sosire. Eu, cu iapa Vilma, eram pe la mijloc. Niciodată nu am avut un sentiment ciudat pentru izbânda lui. În clasă, unii erau mai buni, alții mai la urmă. Domnul învățător Fodoruț, care ne știa pe de rost, ne spunea că, în viață, e bine să pricepem diferențele dintre oameni. Și să dăm Cezarului ce este al Cezarului! Sfântă înțelepciune veche, ce așază armonie între oameni.
Am spus povestioara, cu înțeles, pentru a-mi mărturisi crezul că sentimentul urii poate fi domolit din pruncie. Să însemne asta că ura este în om de la naștere? Nu cred. Ea este o zgură care se așază pe suflet, când stai cu geamul deschis, în trenul care trece prin tunel. Cine te anunță că ești proprietarul urii? Ai în loc de prefață furia, dezamăgirea, tristețea, supărarea, revolta interioară. Ura este un sentiment al vieții neadaptate. Poate duce la moarte și, sigur, la îmbolnăvirea trupului. Cine își trăiește viața în iubire, în dăruire, cum este lecția lui Hristos, poate fi încercat de ocolirea urii.
Zău, am cunoscut, la mine în sat, oameni care umblau prin lume ca niște apostoli. Moșu Lupu, Moș Iana, ori prietenul lui, Șomâtă, erau țărani, care în faptele zilei, purtau armonia lumii. Deci, și de acolo, din pildele drepte ale oamenilor luminați de drumul vieții, poate fi izvorul spre liniștea sufletului. E adevărat, binele se leagă mai greu de om, decât răul. Binele este un fapt delicat, răul îl culegi de pe marginea drumului. Dacă nu-l culegi, se agață el de tine. Știu că ura este un sentiment complet nesănătos. Cel care urăște are negru în cerul gurii, ne spunea mama.
Cele spuse de mine până acum, puneți-le deasupra vieții politice de la noi. Vedeți, se potrivesc? Fiecare să-și facă părerea lui. Ura de sus se transmite la cei de jos, așa să știți! Încrâncenarea televizată din lumea politică, care nu obosește, se transmite la popor. Am auzit nenumărați oameni care sunt nemulțumiți de purtarea multor lideri politici. De cearta lor molipsitoare. Într-o democrație ideală, ura ar trebui să nu existe. Știm, oamenii sunt imperfecți. Viața politică este făcută din dezbateri, mișcări de idei cu pasiuni dezlănțuite. Într-un text recent, Matei Vișniec își arăta încrederea în democrația franceză. Dar și în țara lui Voltaire climatul social și politic s-a degradat.
Nu uit că filosoful a spus celebra frază: „Nu sunt de acord cu ceea ce spuneți, dar m-aș lupta până la moarte pentru a avea dreptul de a o spune.” Cu o afirmație asemănătoare a venit în țară și Ion Rațiu. Sigur, unor oameni politici aflați în dezacord nu le poți cere să fie mângâietori unii cu alții. Din păcate, respectul reciproc dispare. Oamenii ajung la ură și la violență într-un stat cu tradiție democratică. De un an și jumătate, Franța este traversată de mișcarea vestelor galbene, care au sporit climatul de ură și violență. La care s-a adăugat conflictul social, provocat de reforma pensiilor, care a îngemănat ura cu violența. Ce este mai greu de înțeles sunt opiniile unor intelectuali, care justifică violența ca armă politică în democrație.
La acest aspect, greu de înțeles în gândirea contemporană, voi reveni. Am plecat de la pildele tinereții mele, de pe tăpșanul satului, care erau norme creștine, și am ajuns la Turnul Eiffel. Sentimentele evocate în acest text nu au hotare. Mai ales în ziua de astăzi. Ura pare a fi, nu de puține ori, lipsită de rațiune. Cum să fie alungată din rândul lumii? O utopie care ține loc de speranță. Plec de la premisa că pe fața pământului trăiesc și oameni fără ură. Detest ura! Nu uit că ura a dus la războaie. Urâți ura și urați-vă bucurii!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.