Suntem în război!

0
789

Corespondență specială din Italia

Vorbind despre război ne vin în minte frica, groaza, soldații, moartea, sângele, bombele și sunetele lor. Astăzi nu auzim bombele, nu vedem sângele, dar simțim frica, intuim moartea de aceasta, îi simțim respirația și ne îngrozim. Și, totuși, azi suntem în război! Frica este mai aproape sau mai departe de noi, după cum se întâmplă să cunoaștem sau nu persoanele care au avut de suferit de pe urma acestui virus necruțător, care ne amenință în ultimul timp. Dacă auzim doar de vestea morții, ne speriem numai de numărul mai mic sau mai mare al celor morți, dar dacă se întâmplă să cunoaștem persoane care suferă sau, și mai rău, care mor din cauza lui, atunci avem impresia că moartea se apropie de noi, îi simțim respirația de aproape.
Și ce ciudat și cât de diferit reacționează oamenii când simt amenințarea morții azi! Unii încearcă să nege pericolul, simțindu-se încă invincibili, negând faptul că acest virus ar putea reprezenta un pericol, cel puțin pentru ei, alții se lasă pe mâna destinului, zicându-și că, dacă trebuie să murim, murim oricum, cu sau fără virus; unii se închid în casă, luându-și toate măsurile de protecție și poate și mai mult decât atât, alții se încredințează lui Dumnezeu, petrecându-și timpul în rugăciune; unii își fac provizii de frică să nu moară de foame, iar alții merg să lupte în prima linie, sfidând moartea.
Printre cei din urmă sunt acum voluntarii de toate felurile, care se pun în slujba celor care au nevoie și, în special medicii și asistenții medicali, care reușesc să se gândească mai mult la alții decât la ei înșiși și care își neglijează familia pentru a nu trăda jurământul acela pe care l-au făcut când au ales să fie medici și nu altceva. Aceștia din urmă sunt cei mai mari eroi ai zilelor noastre și merită să le aducem mulțumiri, cu pălăria-n mână, chiar dacă ei își fac meseria și sunt plătiți pentru asta. Ei sunt soldații din războiul de azi.
Sunt ei cei care nu mai au noapte și zi, cei care dorm uneori pe coridoare în poziții incomode doar atât cât să redevină lucizi, dar fără să piardă timpul pentru a ajunge acasă sau pentru a se întoarce la spital, sunt ei cei care nu își mai văd familia, cei care au răni pe față din cauza măștilor, dacă nu cumva lucrează chiar fără, și sunt tot ei cei care uneori mor chiar, și de multe ori se întâmplă asta, pentru că cei care puteau să fie lucizi nu au fost, din mândrie sau din prostie.
Se încadrează aici aceia care, inconștienți, mint cu privire la locurile din care se întorc din străinătate, cei care trebuie să stea în carantină și nu stau, care nu vor să înțeleagă că poți să fii purtător al virusului ucigaș chiar dacă nu ai nicio manifestare a bolii și nu îi protejează pe alții, aceia care merg la spital când au simptomele specifice bolii provocate de Covid-19 și îmbolnăvesc, astfel, direct sau indirect, sute de alte persoane, printre care pot fi și sunt, de multe ori, chiar medicii sau asistenții medicali de care azi avem mai multă nevoie decât oricând, și lipsa cărora ne va durea până la urmă pe toți, inclusiv pe cei din cauza cărora s-au îmbolnăvit sau au murit.
Și dacă am vorbit mai înainte de eroi, pot să vorbesc acum de trădătorii din războiul pe care îl ducem azi și să spun că aceștia sunt toți niște trădători, sunt niște ucigași, chiar dacă nu vor avea șocul de a vedea în față oamenii care mor din cauza lor, nu vor vedea sângele lor cum curge, nici ochii lor disperarați, chiar dacă oamenii la moartea cărora au contribuit se vor stinge fără să urle și fără să-i acuze. Cred că măcar acum, în mijlocul acestei grele bătălii pe care trebuie să o dăm unui dușman invizibil, dar deosebit de crud, trebuie ca fiecare dintre noi să fie cel puțin responsabil. Să facem toți ceea ce stă în puterile noastre, pentru că toți putem să facem ceva. Nu putem fi toți medici acum, nu avem toți curajul sau posibilitatea de a face voluntariat și de a-i ajuta pe cei mai puțin norocoși decât noi, dar putem toți să avem grijă de ceilalți stându-le măcar departe din punct de vedere fizic. Putem toți să respectăm niște reguli mărunte, dar atât de necesare în aceste momente.
Aș zice că putem toți să mulțumim celui de sus că nenorocirea nu-i chiar așa de grea, dacă ne gândim că noi putem să le fim aproape sufletește persoanelor dragi vorbind cu ele la telefon ori pe rețelele de socializare, sau gândidu-ne că noi putem lupta stând pe fotoliu și citind sau văzând un film bun. Putem să mulțumim că războiul de azi este destul de ”delicat” cu noi, dar să nu uităm totuși că suntem în război.
Lucia Ileana POP,
Roma, Italia

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.