Puțini dintre noi, chiar cei care ne mai ocupăm cu dicționarele, știm la ce se referă Jurământul lui Hippocrate. Știu domniile lor, doctorii. Deoarece textul celebrului medic din Grecia Antică, considerat părintele medicinei, este rostit de absolvenții acestei profesii nobile. Este baza morală și dovada valorii etice a medicinei. Ca o minune, regulile s-au prelins prin mai bine de două milenii. Hippocrate a trăit între anii 460-370 î. Hr. Asta înseamnă marea prețuire de care s-a bucurat sănătatea prin secole. Până în ziua de astăzi. Jurământul are zece puncte, iar în versiunea nouă s-a lepădat de zei. Spune Jurământul: „Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității. Voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.”
Ca unul care nu am urmat medicina, de multe ori m-am întrebat ce însușiri umane trebuie să aibă un tânăr care bate la porțile Facultății de Medicină. Oricum, trebuie să fie mai înzestrat ca mine. Am constatat asta prin vreme, cunoscând mulți doctori și doctorițe, cu admirabile calități profesionale. Care nu au uitat de ce au ales să intre în slujba sănătății. De ce au ales să fie salvatori de vieți. M-am convins că nu oricine poate lucra cu suferința. A alege să faci bine este mai mult decât o profesie, mai ales când ești prins în caruselul durerii. Pacientul merge la doctor mânat de dureri și suferință. Mă întreb, ce somn ai doctore, când ai salvat o viață? Dar când nu ai reușit să o salvezi? Este o profesie care pune sufletul, conștiința, la grea încercare.
Suntem martorii unei realități presărate cu suferință și moarte. Această pandemie, care face multe victime, se lovește de culoarea albă a halatelor, care reprezintă pricepere, devotament, sacrificiu. Este categoria profesională, astăzi de veghe zi și noapte. Molima care bântuie și prin țara noastră a pus sistemul sanitar la grea încercare. Lovește fără cruțare. Ne-au lipsit multe instrumente de apărare. A fost un atac prin surprindere. De aceea boala, pe alocuri, a avut câștig. Nu trebuie să uităm că multe promoții de medici români se luptă cu coronavirusul pe alte meleaguri, în țări adoptive. De aceea sistemul este în multe părți fragil. În aceste împrejurări, cei rămași în spitalele românești duc greul pe un front denivelat. Este o boală fără prea multe medicamente.
Omul poate fi, într-o bună măsură, asistentul lui medical. Doctorul, pe lângă priceperea profesională, devine acum, mai mult ca oricând, un simbol al vindecării. Nădejdea salvării. Vedem zilnic imagini cu medici și asistente la datorie. Nu de puține ori epuizați. Adică nu de puține ori devin pacienți pentru colegii lor. Este o maladie parșivă și imprevizibilă. Cum poate vindeca un virusolog un pacient dominat de anxietate, melancolie, tristețe, supărare ori grijă? Aici un aliat este chiar pacientul. Un pericol sunt sfaturile din partea nepricepuților. Care susțin că au soluții mirabile. Feriți-vă de amatori! Cea mai mare încredere trebuie, acum, acordată medicilor, asistentelor și infirmierelor. Cei care pricep miracolul sănătății.
Nu putem schimba rolurile în preajma morții. Ei sunt cei care au depus Jurământul lui Hippocrate. În care se mai spune: „Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligație sacră!” În aceste zile, acest angajament are o rezonanță specială. Acest text rog a fi citit într-o cheie a recunoștinței. A prețuirii pentru halatele albe din spitalele României. Astăzi mi-am propus să uit unele alunecări prin sistem. Avem nevoie de încurajare, respect și iubire. Să funcționeze din partea noastră instituția recunoștinței. Ura, invidia, răutatea, lipsa de compasiune, răzbunarea, frica ne îmbolnăvesc. Pe noi, dar și pe cei din jur. Să trecem cu bine această încercare, risipind sentimente nobile. Și să ne proiectăm pe ecranul încrederii între noi. Energia iubirii se va întoarce în sufletele noastre cu virtuți necesare în vremi de răscruce. Sunt leacurile pe care le pot recomanda și eu. Iar admirația mea se îndreaptă, cum spuneam, spre medici și asistenții medicali, spre cei din saloane și din ambulanțe, laboratoare și conducerea spitalelor. Spre cei care reușesc să salveze vieți, spre cei care nu reușesc în ciuda eforturilor profesionale. Îmi place să aud la televizor, pe un ton așezat, calm și sobru, despre păcătoasa infecție. Tonul competenței și al științei. Că dinspre cercetare vine speranța. Am tresărit când am aflat că un grup de medici din Timișoara, preocupați de studierea bolii și găsirea unui vaccin, a trezit interesul chinezilor. Hippocrate, medic și filosof de seamă, a cerut, încă la vremea aceea, că medicul trebuie să introducă înțelepciunea în domeniul lui. Să ascultăm de cei pricepuți, să nu rătăcim!
