Națiunea în vremuri de criză

0
49

De când am aderat la Uniunea Europeană, am fost sfătuiți să privim locul țării noastre într-o mângâiere continentală, că suntem cetățeni europeni, în care granițele sunt formale, națiunile se țes ca într-un covor din Maramureș. Țineți minte, covorul în culori diferite, în care cătanele se țin de mână și parcă joacă după același cântec. Teoria a început să prindă cheag că ne-am purtat de parcă toată Europa era a noastră. Pentru mulți era o izbândă. Era semnul libertății. Au plecat românii prin Vest, și mai departe, unde au pus piciorul au ridicat câte un stâlp mare să se vadă de acasă. Așa au împânzit conaționalii noștri continentele. Studiind pulsul emigrației, mi-am dat seama că fenomenul nu este tocmai nou, că au mai fost plecări din țară, dar cu întoarceri acasă. Cum a fost valul masiv de la începutul veacului trecut, când mulți ardeleni, mai ales, au trecut Oceanul. Au câștigat ceva bani, au venit la vatră, și-au cumpărat pământ și animale de muncă.
Acum, la cumpăna de milenii, emigrația românească este fără precedent. Fiecare privea spre zări cu o poftă nebună de a deveni alt om. Mulți au reușit, s-au realizat, s-au țesut în covorul lumii cu folos. Nu puțini, despre care se vorbește mai în șoaptă, au sporit periferiile marilor orașe. Am văzut cu ochii mei, la marginea Madridului, marile corturi ale speranței. E adevărat, nu erau numai români. Între timp, România își număra plecații. Vreo patru sau cinci milioane. Ni se sugera că globalizarea este viitorul lumii. Națiunile se vor retrage în cartea de istorie, limbile se vor amesteca, precum în Babilonul biblic. Brusc, un virus, apărut pe neașteptate, a reușit să stopeze, deocamdată, un vehicul care părea de neoprit. Ni s-a propus, în regim de urgență, să gândim la modelul nostru globalizat.
Specialiștii francezi nu-l consideră capabil să dureze mai mult de un veac. Și după aceea? Un hâtru ar spune: ce ne mai interesează, că nu vom fi pe aici! Poate are dreptate într-un fel, dacă nu ținem seama de verigile istoriei. Dar să nu uităm de prezent, când au intrat în carantină principalele puteri economice ale lumii. În acest răstimp de crispare, de izolare, putem medita la ce vom face după eradicarea pandemiei. Ni se promite că vom trăi într-o altă lume. Se vorbește tot mai puțin despre solidaritatea europeană, fiecare națiune caută să-și organizeze lupta împotriva flagelului. Care nu dă semne de oboseală. Priviți la Italia cea greu încercată. Cine i-a sărit în ajutor?
Macron strigă în Europa că ar fi o prostie ca statul francez să renunțe la controlul asupra sănătății populației, a alimentației, ori să permită ca ele să fie gestionate de alte țări ori firme private. Într-o manieră solemnă, apreciată de majoritatea francezilor, Macron a vorbit de necesitatea unei deglobalizări. Epidemia a pus în lumină fisurile actualului model de organizare. Și cancelarul german a abandonat unele principii de gestiune colectivă. Statul a deschis o linie de credite de 550 de miliarde de euro, gest care a uimit Europa. Așa nu s-a întâmplat de la al Doilea Război Mondial. Fiecare națiune se descurcă cum poate, cu ce are. Într-o corespondență din Paris, prietenul Matei Vișniec scrie despre o nouă preocupare a Europei. Timp de câteva decenii, conceptul de națiune a fost supus multor critici și considerat uneori sursa multor dezastre.
Acum, acest termen și-a recăpătat brusc titlul de noblețe. În fața virusului, națiunea și-a redobândit calitatea de spațiu protector. Lumea s-a retras în case, au fost reactivate frontierele, motivate de un simț al solidarității regăsit numai în ideea de familie și națiune. Se vede că în vremi de restriște națiunea este o sursă de energie. Ați mai auzit vorbindu-se de societatea deschisă, libera circulație, ori de spațiul Schengen? În aceste clipe grele, prin care trece și Europa, frontiera, suveranitatea și națiunea formează un triunghi care a fost luat în seamă. Un semnal profund este și reîntoarcerea românilor acasă.
Nu mă refer la ce structură au repatriații, dar cu toată globalizarea, omul, din varii motive, nu se poate despărți de locul nașterii. S-au lovit de necazuri, ispita câștigului s-a epuizat, au uitat că au hulit țara și se întorc acasă. Unii, nu foarte mulți. Ne izolăm, dar suntem în unitatea neamului, care a rezistat. Europa are un timp pentru meditație dramatică. Încotro vom merge după trecerea alertei? Istoricul israelian, Harari, foarte activ publicist, mizează pe ideea că nu ne putem închide granițele pentru totdeauna. Când oamenii sunt dezbinați, virușii sărbătoresc. Deocamdată ne-am amintit, în vreme de criză, că națiunea nu este ceva perimat.
Este strict necesară.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.