Suferința satului românesc în vreme de pandemie

0
803

Corespondență specială din Italia

Atât viața, cât și moartea, când trebuie să înceapă, nu țin cont de faptul că lumea întreagă se confruntă cu pandemia. Nu vor să știe de ea. Doar că, dacă e vorba de o naștere, ne bucurăm oricum, iar dacă se vorbește despre moarte, nu putem să nu ne întristăm. Nici viața și nici moartea nu cer voie să vină. Vin. Azi a fost înmormântată o femeie din satul meu natal, din Desești, județul Maramureș. A murit cum cine știe câte alte persoane au mai murit prin țară și prin lume în vremea asta, chiar fără a fi atinse de colții odiosului virus de care ne e frică tuturor. O femeie pe care cu drag mi-o amintesc, o părticică din satul meu, o fărâmă din lumea mea de acasă.
Trăind în străinătate, am acceptat deja faptul că nu-i voi mai revedea pe toți oamenii din sat, că întorcându-mă acasă, de fiecare dată câțiva dintre consăteni nu vor mai fi acolo unde i-am lăsat, așa cum alții se vor naște, pe care îi voi recunoaște deseori doar prin asemănarea cu părinții, cu bunicii, cu neamul din care aceștia fac parte.
Cred că știe oricine ce înseamnă o înmormântare la sat, în România, în Maramureș: fără să fie nimeni invitat, mai toți oamenii din sat și mulți din satele învecinate, printre care familia, vecinii, prietenii, cunoscuții, vin să își ia rămas-bun de la cel mort, să îl conducă pe ultimul drum, să contribuie în vreun fel la trecerea acestuia în pace la lumea de dincolo, la lumea în care toți vom ajunge mai devreme sau mai târziu și în care cu toții vrem să mergem cu sufletul liniștit, cu sufletul împăcat. Dar acum nu. Acum nu se mai poate respecta obiceiul, azi înmormântarea se face cu doar câteva persoane, poate nici măcar membrii familiei nu mai pot toți să participe, pentru că numărul de persoane care au permisiunea de a asista la unul dintre evenimentele inevitabile și în vreme de pandemie este foarte mic și același, indiferent dacă familia mortului este mai mică sau mai mare.
Am încercat să-mi ima­ginez o curte cu un sicriu și niște oameni înșirați la mare depărtare unii de alții, plânsul surd al celor apropiați, căci s-or fi simțit cu siguranță ina­decvați și să plângă în voie. De ce? Pentru că bocitoarele, cele care ”cântau” odată mortul, probabil lipseau, așa cum lipsea și cântecul celor care însoțeau răposata spre locul său de veci, interzise de numărul stabilit de persoane care pot participa la un eveniment în aceste vremuri tulburi.
Am încercat să-mi ima­ginez cum s-o fi simțit familia mătușii Mărie, când de la nimeni nu a putut primi o strângere de mână, o caldă îmbră­țișare, cei nevoiți să însoțească sicriul până la locul său de odihnă din cimitirul satului în dureroasă tăcere și cei care ar fi vrut să fie alături de consăteanca moartă de care îi lega cine știe câte amintiri frumoase sau dureroase, dar n-au avut permisiunea să o facă. Sau cei care i-au dat ultimul salut și urarea ”Fie-ți țărâna ușoară!” de prin curțile lor, de departe sau mai de aproape, anunțați de acest moment al despărțirii de clopotele triste ale bisericii noastre patrimoniu UNESCO.
Câți nu or fi plâns pe la geamuri de două ori mai amar, pentru pierderea unuia dintre membrii dragi ai marii familii a Deseștiului și pentru frustrarea pe care oricine ar simți-o în momente de felul acesta. Dar ce-i de făcut? Botezurile și nunțile vor mai putea aștepta, dar înmormântările nu, din păcate. Odihnă veșnică, mătușă Mărie! Iartă că vremurile pe care le trăim nu au permis ca toţi cei dragi să-ți fie aproape! Iartă, și spune-i celui la care mergi să ne ierte și El pe noi și să ne miluiască, să ne dea zile și mai fericite decât cele prin care trecem acum!
Lucia Ileana POP,
Roma, 26 martie 2020

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.