Rânduieli puse în icoană

0
34

Suntem în Săptămâna Patimilor, chiar pătimind cu o stare interioară, unică în viața noastră. Ba și în viața altora. Că niciodată nu am trăit pe viu, noi, pământenii ultimului veac, reflexul îndurării urcării unei Golgote, povestită în Cărțile Sfinte. Celebrăm Sărbătorile cu ordonanțe militare. Ce nu s-a mai văzut. Deoarece un nevăzut s-a abătut peste lume și a început să culeagă vieți. Nu a coborât pe o scară tot de ceară, să culeagă flori de vară, cum spune o colindă din Desești, ci a năvălit parșiv, ca orice dușman, punând omenirea la grea încercare. Stau în satul natal, în umbra bisericii, acolo unde mi-a fost hărăzit să vin pe lume.
Sunt zile dinaintea Duminicii Floriilor, când cinstim Intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Privesc peste uliță, în cimitir. Oamenii afânează mormintele celor dragi, le aduc flori. Clopotele bisericii bat în miezul zilei, cum se întâmplă în fiecare zi de când a năvălit virusul peste noi. Deși nu avem morți în sat. Mă gândesc la celebrul roman al lui Hemingway, „Pentru cine bat clopotele,” în care se povestește tot despre o invazie pe vreme de război. Caut explicația acestei săptămâni, în centru fiind spiritul Învierii, cu toate ceremoniile lui. Aud la radio o știre tristă: să nu aprindem lumânări la morminte! Să nu intrăm în cimitire! Slobod numai la îngropăciune, și atunci doar opt oameni. Mi se pare o spusă exagerată. Mă pândește riscul metaforei.
Vor învia cei morți și vor veni să ne caute acasă? Acolo, unde ne este ordonat să stăm și de sărbătorile pascale. Dar de Înviere, Biserica sesizează dorința extraordinară de a fi împreună cu morții și deopotrivă grija față de ei. Părintele Stăniloaie spunea că dacă îi ține ceva pe români aproape de Biserică, și în vremuri de criză, acesta este cultul morților. Un cult care nu este numai venerare, ci și comunicare cu rudele și prietenii din lumea cealaltă. Țăranul român, și în vremi de restriște, are grijă de morți precum de cei vii, fiind încredințat că viața de dincolo este mai de preț decât cea de aici. Mă întâlnesc pe uliță cu preotul Ioan Ardelean, parohul bisericii din sat. Discutăm păstrând distanța impusă de ordonanța militară.
Eu sunt prizonierul dilemei: ce-i de urmat? Legea lui Hristos, ori legea militară? Părintele Ardelean, un om care înfrumusețează profund viața spirituală a satului, este vădit marcat de situația în care sunt puși enoriașii lui. Caută soluții firești, în ton cu ordonanța militară din vremea acestei crize, dar să nu îndepărteze sufletul de ceremonia Învierii. Știe că, pentru omul satului, Cuvântul mai are mare putere. Deoarece Cuvântul creează realități tocmai când este rostit. Prin Cuvânt, creștinul se întâlnește cu Hristos. Mă gândesc că, pentru țăranul tradițional, din care mă revendic, Cuvântul avea multiple folosințe. Era folosit pentru descântec, prezicere, vrăjitorie, dar mai ales pentru rugăciune.
Părintele s-a adresat sătenilor cu gânduri de îmbărbătare. Spunea părintele Ioan: „Bisericile noastre sunt lăcașuri sfinte de închinare, dar în ele și noi suntem zidiți. În fapt, altoiți pe tulpina viței care este Hristos, și noi suntem mici biserici vii, care nu pot fi atât de ușor închise. În fapt, mergem acasă fiecare dintre noi, cu biserica ce-am zidit-o în suflet. Nimeni nu-ți poate impune să ai închisă ușa sufletului tău. Așa că vom trăi aceste Sărbători cu ușa sufletului larg deschisă.” Mă alin cu înțelepciunea unor cărturari români. De la Lucian Blaga, la Horia Bernea, care au ajuns la părerea că au fost, și au rămas, rânduieli pentru a participa la Sfânta Liturghie și la diferite Taine ale Bisericii. Ele reprezintă sufletul curat și evlavios. Precum casele cu icoane, sunt mici altare ale familiei, unde în liniștea serii, ori în lumina dimineții, se rosteau rugăciunile.
Astfel cultura țărănească este o cultură a Învierii, a slăvirii lui Dumnezeu. Dar să nu uităm, mai ales în aceste zile de încercare, este și o cultură a Crucii, cu tot ce presupune ea: suferință, jertfă, îndelungă răbdare, dăruire pentru celălalt, credință. Fără Cruce nu există Înviere, cum afirma etnologul și cercetătorul român Costion Nicolescu. Care observa că, din păcate, cultura țărănească este ca un fuior care se tot subțiază. Mai văd, în aceste zile, că omul satului, atât cât a mai rămas, poartă grija muncilor de primăvară. Cu vecinii vorbim peste gard. Ne urăm sărbători liniștite. Știm că epidemia a ajuns la Poarta Credinței.
Curaj, oameni buni! Fără Cruce nu există Înviere. Să nu uităm că rânduielile credinței noastre sunt puse în icoane. Cu viața pre moarte călcând.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.