Fluturele din Noaptea Învierii

0
39

Înainte de Sfintele Sărbători ale Învierii, ne-a înconjurat o firească neliniște față de ritualul din Noaptea de Paști. Din pricina molimei care s-a abătut peste lume. Biserica Ortodoxă, pe bună dreptate, a căutat să-și apere rânduielile pascale, pe când autorită­țile au impus norme riguroase pentru apărarea vieții oamenilor. Până la urmă s-a găsit calea de mijloc, binevenită în asemenea vremuri de cumpănă. Marea majoritate a creștinilor au avut înțelepciunea, răbdarea și înțelegerea pentru această nefericită întâmplare din viața noastră.
Am petrecut Sfânta Noapte cu slujbe oficiate, pentru prima dată, fără credincioși în biserică. După umila mea părere creștină, când lumea se împarte între viață și moarte, românii au dat dovadă de multă răspundere față de nefericita împrejurare. În rând cu cei îngrijorați de viață, am stat în casă. Au fost și emisiuni la televizor adecvate. Nu ca o povară pe suflet, ci ca un sâmbure de alinare. Am ascultat mesajul Patriarhului Daniel din Noaptea Paștilor, dar emoția a fost transmisă de slujba de Înviere din Biserica din Desești, unde preoții Ioan Ardelean și Ioan Sigheartău, păstrând rigoarea impusă de ordonanțele militare, au ajuns la sufletul credincioșilor. Stând în jilțul meu de la oraș, grație acestor miraculoase instrumente moderne, am avut sentimentul că sufletul, obișnuit cu bârnele sfântului lăcaș, stătea de partea dreaptă a Icoanei Mântuitorului. Și privea spre casa părintească.
Din păcate, nu a lipsit nici excesul de zel al unor inspectori nocturni care i-au alungat, din preajma mormintelor, pe cei ce vegheau memoria cu flacăra unei lumânări. Cu toată înțelegerea legii, mi se pare o impietate. Ce scenă suprarealistă, să-i vezi fugăriți printre morminte pe cei pregătiți pentru supremul moment al reculegerii. Un moment de neuitat în istoria sărbătorilor pascale în satul de pe Mara. Cu ima­ginea unui cimitir cu candele aprinse, mi-a venit în minte mulțimea de la aeroportul din Cluj, trimisă în Germania la cules de sparanghel. Cu adevărat, se prefigurează o schimbare a lumii. De o parte, Legea lui Hristos, de cealaltă parte tot legea. Care nu era pusă în pericol. Și la mijloc, inamicul nevăzut.
La miezul nopții, cu lumânări aprinse, am ieșit pe balcon. În partea noastră de lume puțini oameni. Am schimbat saluturile pascale cu familia Deneș, vecinii noștri, cu care am ciocnit ouă roșii păstrând distanța socială. O altă imagine suprarealistă. La televizor, filme despre patimile Mântuitorului. Din când în când, câte un telefon. Actorul Paul Antoniu, cu celebra lui muzicuță, îmi dăruiește un cântec de Înviere. Profesorul și poetul Ion Petrovai, din Petrova, pe lângă salutul de Paști, se arată îngrijorat de marea încercare la care suntem supuși. Îmi amintește de prigoana de la Moisei, de la sfârșitul războiului, când au fost uciși, de hortyști, acei români nevinovați. Decupez din noianul de știri mesajele pentru români din partea americană, prin vocea ambasadorului la București, și din partea prințului Charles. Englezul are cuvinte cuceritoare pentru noi. Zice prințul: „Acum când românii de pretutindeni sărbătoresc Paștile Ortodox, vă spun cât de mult mă gândesc la dumneavoastră, într-una dintre cele mai sfinte zile ale anului.” Sunt întrebat cum este corect: morminte sau mormânturi? Nu este nouă dilema. Cei cu gramatica nouă înclină pentru pluralul morminte.
Dar nici mormânturi nu este greșit, întrucât desemnează atât starea de înrobire a păcatului, cât și totalitatea mormintelor din cimitire. Mormânturi are o dimensiune mai lărgită a înțelesului, cu implicații spirituale și teologice mult mai profunde. Amândouă formele sunt corecte. Am urmărit și câteva concerte de pricesne, dintre care s-a detașat cel al Ansamblului Național Transilvania, realizat cu un an în urmă, cu prilejul Sărbătorilor de Paști. Recitalul Florentinei Giurgi a cuprins piese pascale trezite din somnul lor din satele de pe Valea Izei.
A fost o Noapte în care mi-au înviat în memorie liturghii din biserica satului natal. Într-un an, eram la slujba de Înviere cu fiica mea, Ioana, când a apărut în biserică un fluture mare. Zbura peste capetele credincioșilor, se așeza pe icoane, pe candelabru. Era ca un semn al Învierii, pe care l-am evocat în versurile: Un fluture imens a apărut. Mister/ Din Cartea mare coboară în icoane/ Aud un plâns între pământ și cer/ Și sângele lui Crist prelins peste piroane.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.