Amintiri despre Sângeorz

0
36

Primăvara este vremea regăsirii de sine, a unei vârste care nu se învechește, este memoria firelor de iarbă. Oriunde te întorci, te întâmpină o nouă înflorire, păsările cerului parcă își lustruiesc cântecul. Este farmecul ieșirii din iarnă. Primăvara are darul de a ne primeni sufletul. Dar anotimpul este marcat și de sărbători care semnifică tocmai miracolul și fascinația Învierii. De la Mântuitor, la Natură. Printre ele se remarcă Sângeorzul. În calendarul creștin-ortodox, ziua de 23 aprilie este trecută cu litere roșii: Sfântul Mare Mucenic Gheor­ghe, purtătorul de biruință. În satul de pe Mara, unde mi-am petrecut pruncia, am trăit o suită de ritualuri care au îmbogățit lumina sufletului. Cu o zi înainte de Sângeorz, dimpreună cu sora mea, măturam ocolul și ulița din dreptul casei noastre. Eu aveam misiunea de a aduce crengi înfrunzite, de mesteacăn sau fag, pe care le găseam în Valea Plopilor. Le puneam la stâlpii porții și la cheotoarea casei de lemn.
Imaginea Sfântului mă preocupa fiindcă făceam parte și eu din oastea lui onomastică. Îmi stăruia în memorie icoana de pe peretele bisericii din sat, care întruchipa un frumos soldat roman în luptă cu un balaur. Mai târziu, am aflat și mărturii despre destinul tragic al Sfântului. Născut în Capadochia, din părinți creștini, a trăit în veacul al IV-lea, în vremea împăratului Dioclețian. Datorită calităților sale, ajunge în slujba împăratului, ca militar, unde se confruntă, direct, cu felul în care erau persecutați creștinii. Sfântul Gheorghe își mărturisește credința în Hristos. Este întemnițat, din cauza convingerilor sale, torturat și ucis în ziua de 23 aprilie, care rămâne ziua lui de prăznuire. În iconografie el apare călare pe un cal, străpungând cu sulița balaurul. Ilustrând astfel legenda în care Sfântul Gheorghe salvează cetatea Silena din Libia.
Dar nu numai eu am trăit din plin ritualuri care se practicau în sat cu prilejul sărbătorii. Dimineața eram trezit de mama, stropindu-mă cu apă rece pe față. Gestul era însoțit de cuvinte care mă bucurau în candoarea copilăriei. Nu uit nici aventura udatului dintre fete și feciori. Fata stătea după poartă, cu o găleată cu apă. Iar când trecea un fecior pe uliță, ieșea din pânda ei și o arunca, pe neașteptate, pe tânăr. Nu de puține ori feciorul, având prezență de spirit, scăpa neudat. Mult mai energică era aventura când feciorul uda fata. Ca o cutumă, obiceiul nu se lăsa cu supărare, ci din contră se descifrau alte înțelesuri de suflet. De altfel, în dimineața de Sângeorz, nici fetele, nici feciorii nu se îmbrăcau în haine de sărbătoare, deoarece știau ce-i așteaptă. Se mai spunea că, în ajunul sărbătorii, fetele nemăritate își puteau vedea chipul ursitului într-un vas cu apă. Urzicatul era un obicei, pe care l-am prins în viață, pentru a-i face pe oameni mai ageri, mai harnici, mai sănătoși. Dacă te aflai pe malul unui râu și vedeai un pește, aveai noroc tot anul. De Sângeorz nu este bine să dormi pentru a nu lua somnul pruncilor.
Și multe alte obiceiuri, retrase în amintire. Maramureșul are privilegiul de a fi conservat, într-o formă puțin alterată de oficialități, obiceiul ca primul gospodar din sat, care iese cu plugul la arat, să fie sărbătorit. S-a prelins spre noi sub formă de spectacol, sub numele de Tânjaua de la Hoteni, ori Tânjaua de pe Mara. Am avut norocul, pe când lucram la Muzeul Maramureșului, din Sighetul Marmației, să particip la acest obicei al pământului, netrucat, fără regie din exterior, la Sat Șugatag. Eram, ca observatori, profesorul Mihai Dăncuș, poetul Mihai Cupcea și pictorul Alexandru Șainelic. Preotul satului a sfințit țarina, unde a fost răsturnată prima brazdă. Apoi gospodarul, pe tileguță, cu o parte din săteni, s-a îndreptat spre râul Mara, lângă podul de la satul Mănăstire. Aici, câțiva seniori ai satului l-au spălat pe gospodar pe față, adăugând urarea: „Să rodească țarina șugătanilor, hotenarilor, hărniceștenilor și deseștenilor!” Apoi, cei care am participat la ceremonie am fost invitați, la ospăț, la casa gospodarului sărbătorit.
Cred că era printre ultimele sărbători desfășurate după obiceiul satului, cu rânduieli fără oficiali și lume multă. Era de Sângeorz, prin anul 1972. Acel obicei curat s-a retras în amintire. Acolo m-am convins de constatările specialiștilor, că obiceiul e vechi, autohton, sau adus de legiunile romane la colonizarea Daciei. Acolo, la casa gospodarului, am auzit, de la celebrul cojocar Nicoară Hotea, versurile horite: „De-aș muri primăvara/ Cucul groapă mi-ar săpa/ Rândunelele m-ar duce/ Mierlele mi-ar pune cruce.”
Astăzi este ziua de Sângeorz. Suntem peste un milion de români în oastea onomastică a Sfântului Gheorghe. La mulți ani!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.