Lumina cuvintelor

0
61

În urmă fix cu șaptezeci de ani, venea pe lume, pe Ulița Bisericii, dintr-un sat maramureșean, un prunc sortit să fie gospodar în sat. Fiind primul născut, trebuia urmată regula familiei. În contul acestei cutume, a făcut exercițiile de deprindere cu lumea satului. De mic, ducea lemne în casă, ațâța focul, adăpa vitele. Vara era trimis cu mâncare la cosași. Colo, când a împlinit zece ani, avea coasă și greblă pe măsura vârstei. Ca să-i lărgească universul gospodăresc, părinții l-au trimis, vara, să se obișnuiască cu treburile de stână, de pe Izvoare. A stat șase veri la oi, fără carte de muncă, cum își va aminti cu umor mai târziu. Primăvara și toamna, câmpul era școala în aer liber, unde deprindea tainele pământului. De neuitat erau nopțile cu lună când mergea cu caii de mas.
Nu i s-a părut o povară truda zilnică, deoarece făcea parte din cartea destinului. Era fascinat de bătrânii satului, care-i spuneau istoria nescrisă a satului, duminica și în sărbători mergea la biserică, de unde venea cu învățăturile sfinte. Avea în preajmă un urmaș al lui Iov, care-i citea din Biblie. Ba îi deslușea și semnificațiile unor pilde. A început școala cu vremea abecedarului. Apoi, rând pe rând, a urmat opt clase în sat. Lumina cărții l-a fascinat. Cum nu era curent electric pe ulița lui, în clasele primare a citit și a scris la lumina pâlpâitoare a unei lămpi cu petrol. Mai puternică era însă lumina cuvintelor. Așa a prins o iubire fără margini pentru cărți. Era lumea în care se refugia. O lume căreia-i deslușea înțelesurile de unul singur, fiindcă prin preajmă nu erau profesori pentru Mark Twain, ori Alexandru Dumas.
Universul cărților l-a marcat definitiv. La absolvirea celor opt clase, colegii au plecat la școli mai departe. Tânărul nostru se pregătea de mers la arat. Numai că în viață nu-i cum vrea omul, ci cum vrea Domnul! În cazul lui, domnul învățător și mama l-au înduplecat pe tatăl absolventului de opt clase să urmeze o școală la oraș. Atunci s-au despărțit apele în destinul lui. Lumina cuvintelor a fost hotărâtoare. Drumurile lui s-au îndreptat spre biblioteci și librării, lăsând în urmă cărările satului. A început să lucreze în abatajele cuvintelor, luându-se la piept cu furia realității. Astfel a devenit un mijlocitor, un mesager între două lumi. Una lăsată în urmă, scufundată pe jumătate, și una vie, luminată de cuvinte, care nu se termină niciodată.
A învățat că descifrarea sufletului se face convingător cu ajutorul cuvintelor. Marile sentimente, care au zidit lumea, au fost salvate de la uitare tot datorită cuvintelor. Așa avem în preajmă faptele apostolilor, cerul lui Pindar și peisajul homeric. Cuvântul a rămas pedagogul lumii. El nu a putut fi ars nici pe rug, nici mânat de puhoaie. Cuvintele sunt prelungirea popoarelor în istorie. Prin cuvinte am putut spune că pământul ne este casă și cerul acoperiș. Tânărul nostru, ajuns om matur, luminat de puterea cuvintelor, a început să practice jocuri serioase cu sprijinul acestor ființe care seamănă cu plantele. Cuvintele sunt plante abstracte, spunea un prieten al omului nostru.
Omul despre care vorbim, prin lumina cuvintelor, a reușit să vadă altfel stejarul din inima cimitirului, în care se va bineodihni. Dacă vecinul lui, gospodarul și prietenul lui cioplitorul, vedeau în stejarul de folos, o viitoare casă trainică, ori o poartă sculptată, el, cu lumina cuvintelor, simțea stejarul istoric, stejarul devenit cuvânt, stejarul regăsirii sale în cosmosul perceput într-un fel personal. Astfel, vechimea era celebrată de ființa de lemn a timpului istoric. Se făcea legătura, acum prin cuvinte încercate de vreme, cu stejarul Mamvri. Copacul biblic la umbra căruia s-a odihnit Sfânta Treime. Și stejarul din cimitirul satului său, socotea omul nostru, că este o mărturie a credinței din vechime. Era copacul majestuos, de priveghi, aproape de căpătâiul omului nostru când se va întoarce în taină.
Omul nostru se simte în comuniune cu stejarul natal, știind că și el păstrează, ca arbore de căpătâi, sămânța lucitoare a cuvintelor. Omul ajuns în firea artei și poeziei a pus stejarul ca piatră de temelie la poarta templului. A rămas fascinat, și dominat, de lumina cuvintelor. Uneori, a trecut prin vămi dramatice, alteori se bucura de scoaterea cuvintelor din zona sonoră în cea vizuală. Cuvântul scris are și un pronunțat caracter de vehicul estetic. Se știe, cuvintele își sporesc măreția prin muzică. Dar lumina cuvintelor se contopește cu coloana vertebrală a gândirii.
Am plecat de la pruncul născut pe o uliță dintr-un sat maramureșean, care s-a prelins prin lume aspirând spre iubire, iertare și frumusețea care poate salva lumea, socotindu-l un alter ego. Adică o persoană cu care mă pot substitui reciproc. L-am întrebat zilele trecute ce te-ai fi făcut dacă nu era domnul învățător? M-a privit în față, ca într-o oglindă, și mi-a spus: nașterea mea este scrisă pe o ladă de zestre, 27 aprilie, viața mea se regăsește în părinți, în familie, în profesie, în prieteni, în oamenii din jur, adică între Cer și pământ. Și nu în ultimul rând în lumina cuvintelor.
Lor, cuvintelor, și lui, omului, La mulți ani!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.