Scrisoare din spatele ușii

0
73

De obicei, prin tradiție epistolară, scrisorile se folosesc de cei aflați departe unii de alții.Trăiesc sentimentul unic al veștii venite de peste munți și văi, de peste mări și oceane. Au dispărut foșnitoarele hârtii, cochetele călimări, au rămas, ca o amintire, poștașii, care-ți mai pun, rarele scrisori, în singurătatea cutiei. Cu această pandemie, care ne măsoară rezistența, dar și destrămarea ființei, am ajuns la vârsta când dospim amintiri. Am rămas să comunicăm, să punem spiritul în scrisori de pe skype, instagram, messenger, sau whats app, dar tot corespondență se numește.
Stăm în spatele ușii și trimitem sufletul să cutreiere locuri dragi și necesare. La oameni de care, credem, că avem nevoie. Trăim într-o lume nouă. Contemplăm fragmente cu iz cioranian, avem parte de săgeți sarcastice, care țintesc absurdul vieții. Luăm seama de teme, despre care nu prea suntem dispuși să vorbim în vremi cursive: moartea, neantul, Dumnezeu, tăcerea, distanța de cei apropiați. Astfel, destinul te copleșește cu amărăciuni dizolvate într-o meditație salvatoare. În spatele ușii parcă îți schimbi identitatea, dar mai ales temperatura expresiei. Rarele și supravegheatele ieșiri în peisajul urban îmi provoacă imagini de reflecție culturală.
Masca a devenit un accesoriu obligatoriu. Realitatea noastră întrece fantezia scriitorilor. De la Dumas, cu omul cu masca de fier, la botnițele țăranilor lui Zaharia Stancu, ce culegeau struguri. Mai am sentimentul că orașele au fost abandonate de oameni, mai ales în ceasuri de seară și dimineață, iar peste noi au năvălit ființe de pe altă planetă. În primele zile ale pandemiei, s-au vânturat multe surse de infecție. Ironia face că o adresă era carnavalul de la Veneția, un festival prin excelență al măștilor. Ce face omul în spatele ușii închise? Este denaturat de știrile de la televiziuni. Singura măsură de precauție este să închizi cutia cu năravuri. Credeți că se poate?
Te cutreieră fel și fel de gânduri. Dincolo de suferința izolării, ne frâmântă absența unui orizont clar privind evoluția și terminarea acestui spectacol funebru în care se numără morții. Rare sunt emisiunile care să-ți ridice moralul. De genul: să fim optimiști, că totul se va termina cu bine! Nu pledez pentru ascunderea realității, cum aud că fac unele țări, dar nici agresivitatea știrilor nu mi se pare bună. O româncă din Anglia, cu părinți în România, spune că este îngrijorată de faptul că ei sunt speriați, deși situația nu este atât de gravă ca pe Tamisa. Crede că de vină sunt și televiziunile, care exagerează cu știri negative și văd totul în negru. Acolo, spune românca din Londra, se dă o statistică pe zi a cazurilor, dar nu se văd sicrie, cadavre sau imagini din spitale. Nu se anunță apocalipsa.
Îmi vine să-i dau dreptate Roxanei, că prea suntem cu sufletul în stare de alarmă. Toate acestea, și multe altele, devin narațiuni interioare, scrisori care nu ajung la cutia poștală. În schimb, în spatele ușilor, se conturează întrebări cărora cauți să le dai răspunsuri. Maieutica îmi creează o stare de încordare. Deși mi-am fixat un orizont de așteptare, că altfel nu se poate, mă gândesc ce va urma după încetarea acestei răzvrătiri provocate de un inamic nevăzut. O să rămânem cu răni pe care acum nu le putem intui. Vânzoleala sufletească a sporit, iar ciocnirea de orgolii s-a amplificat. Singurătatea aceasta nu predispune la meditație, ci este și un creuzet în care mustește ura.
Limbajul pe rețelele de socializare a devenit mai agresiv și neastâmpărat. Haideți, să ne stăpânim! Discut și eu, la telefon, cu un cerc restrâns de prieteni. Gradul de suportabilitate a scăzut, a sporit nerăbdarea. S-au zdruncinat câteva pârghii ale civilizației. Nu este o simplă vorbă. Ce se va alege de marile spectacole? Dar de marile muzee? Cu toată bunăvoința, dar videoconferințele, cel puțin pentru generația mea, sunt un supliment de viteză. Noutățile, care vin din domeniul artelor, sunt alarmante. Citesc că la New York, oraș în care cultura este un gigant industrial, s-a constituit un grup al managerilor, care să caute și să găsească soluții pentru situația deja catastrofală. La noi, unde cultura a rămas o cenușăreasă, seceta este mai mare decât în Bărăganul neirigat.
Pentru acest an, nu sunt bani pentru proiecte culturale! În două luni, de când virusul a intrat fără pașaport și în România, nu am auzit nici un zvon, de bun augur, de la ministerul culturii, artelor, poeziei, cîntecului, teatrului, filarmonicii etc. Doar atât: stați în casă! Cu duioșie, vă spun că acest text l-am scris în spatele ușii, cu nădejdea că ne vom putea îmbrățișa. Când? Deocamdată știu că în Danemarca s-a dat o lege pentru suspendarea strângerii de mână. Să vină vremuri bune!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.