Întâlnirea cu Marin Preda

0
49

Am avut șansa, încă din studenție, să întâlnesc personalități din varii domenii, dar nu le-am făcut portrete în ramă de aur. Meseria de jurnalist m-a învățat potrivirea cuvintelor cu realitatea. Dar lumea literară are ciudățeniile ei, unde se confruntă gloria închipuită cu cea adevărată. Am avut, și am, o admirație firească pentru un autor, pe care l-am întâlnit, dar m-am ferit de genul encomiasic de prezentare a lui. Cu opera am alt dialog. După puterea mea de receptare a creației îmi spun părerea. Port cu mine povara unei întâmplări care mai circulă printre oamenii din preajmă, că aș fi fost prieten cu marele poet Nichita Stănescu.
Da, un apropiat recunosc că am fost. Așa se explică și prezența lui în Maramureș. Spun asta deoarece pentru mine prietenia are dimensiuni adînci. Evocarea în acest text a întâlnirii cu Marin Preda face parte din respectul pentru un mare scriitor. Mai ales că, în aceste zile, 16 mai, s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui. În studenție, fiind aproape de câțiva scriitori cu notorietate în epocă, am primit și darul sorții să-l întâlnesc și pe autorul Moromeților, roman care era și în manualele școlare. S-a întâmplat într-o seară, la Uniunea Scriitorilor. Eram cu poeții Gheor­ghe Pituț, Mircea Micu și Romulus Vulpescu. Cu fiecare dintre ei aveam o coincidență biografică. Pituț terminase Școala Silvică din Sighetul Marmației, cu Mircea Micu aveam un prieten comun la Arad, iar Romulus Vulpescu era apropiat de Muzeul Literaturii Române, unde director era istoricul literar Al. Oprea, șeful catedrei de limba română la facultatea unde eram student.
Așa eram nelipsit la celebrele întâlniri de la Muzeu, Rotonda 13, prezidate de Șerban Cioculescu. De altfel, profesorul Oprea mi-a fost coducător științific la o lucrare cu un titlu curajos, pentru acele vremuri, despre eseu. De la fiecare aveam ceva de învățat. Și acum mă mândresc cu faptul că le-am fost în preajmă. Vulpescu, cu temperamentul lui vulcanic, tocmai evoca întâmplări din Maramureș. A stat câteva zile la Moisei, când s-a turnat filmul „Ultima frontieră a morții,” despre martirii prigoanei hortyste. Juca rolul unui preot. În timpul povestirii, a intrat pe ușă Marin Preda, purtând în mână o servietă diplomat mai voluminoasă. Fiind prieten cu cei de la masă a venit la noi.
S-a așezat în fruntea mesei, unde era un loc liber. Primul lucru pe care l-a făcut m-a fixat cu ochii pe mine. Și a întrebat cine-i tânărul de la masă? Vulpescu l-a liniștit, spunând că sunt un prieten de-al lui. Nu știu cât de convins a fost Marin Preda de spusa Vulpescului, mă privea insistent prin ochelarii lui cu dioptrii. Pe la mijlocul discuției, a revenit la sentimente mai liniștite. Ba am avut un dialog peste masă despre Maramureș. Pe mine mă preocupa gândul de ce ține în brațele strânse, pe genunchi, servieta masivă. M-a lămurit, mai în șoaptă, Vulpescu, cu care eram alături, că Mon Cher avea acolo manuscrisul unui roman. Îl purta cu el de frică să nu-i fie furat.
Da, era manuscrisul celebrei trilogii „Cel mai iubit dintre pământeni.” S-au vorbit multe și mărunte. Codificat s-au mai strecurat și informații la care eu nu aveam acces. Cert este că, pentru mine, întâlnirea cu Marin Preda s-a încheiat în termeni liniștiți, care și astăzi are partea de emoție. Când s-a ridicat de la masă, în paltonul lui în carouri, s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna, și m-a invitat pe la Editura Cartea Românească, al cărei director era. Am ajuns, mult mai târziu, când lucram la volumul meu de debut, care a apărut la editura condusă de el. Am văzut dulapul în care-și ținea manuscrisele, călcat în câteva rânduri de oamenii nopții. De aceea purta Marin Preda celebrul manuscris cu el, întrucât avea subiecte incomode pentru regimul acelui timp.
Autorul purta cu el și multe legende. Deși venea dintr-o lume a restricțiilor tematice, a reușit să lase impresia că este dincolo de ideologic. Circula prin vreme o atitudine curajoasă a lui Marin Preda. Cică la o întâlnire cu șeful statului de atunci ar fi spus: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid.” Prin romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” a reușit să rivalizeze cu mari nume ale romanului european. Este, spun criticii, „punctul de maximă expresivitate în literatura română postbelică, a liniei ce leagă dimensiunea hugoliană din „Mizerabilii,”’ de „Misterele Parisului” a lui Eugene Sue, pe fondul urletului antitotalitar al lui Soljenițîn.
S-a stins din viață la 57 de ani. Să nu uităm cărțile marelui scriitor. Iar întâlnirea mea cu Marin Preda a avut ca rol un îndemn la lectură.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.