Peisaj cotidian cu virus

0
50

Cred că suntem sătui să vorbim despre această nenorocire care s-a abătut peste lume. Din păcate, nu am fost ocoliți, că doar suntem și noi în această lume. Am crezut că va fi o boare de vânt de primăvară, o gripă tratată cu doctorii clasice. Dar a venit furtuna, însoțită de formulări care ne-au pus pe gânduri. Cea mai crudă mi se pare cea referitoare la schimbarea lumii. La început mi s-a părut o metaforă globalistă. Mă întrebam, suficient de neîncrezător, cum poate nevăzutul să modifice, brusc, mersul lumii? Cu toate lecturile mele, despre marile molime din istorie, nu cădeam de acord, în primul rând cu mine, că realitatea în care trăiesc o poate apuca, brusc, pe vale în jos. Apoi au venit ordonanțele militare, care ne-au pus în stare de urgență.
Mi-am dat seama că nu este o simplă formulare oficială. Au venit cu reguli exigente, care ne-au creat disconfort. Nu mai puteam ieși fără grijă afară. Timpul zilei ne-a fost fragmentat, ieșirile în noapte interzise. În timpul admis, căutam străzile orașului. Imagini care lucrau în mine. Dar și în dumneavoastră se răsfrângeau bucăți din cristalul realității. Cafenele și restaurante închise. Terasele goale, privite cu jind de trecători. Magazinele mari, ferite de cumpărători, deoarece scările rulante erau, și mai sunt, înțepenite. Între vânzători și cumpărători au apărut barierele, e adevărat, transparente. La intrarea în magazine te întâmpină o vânzătoare. Cumpărătorii stau la rând, ca oile la strungă. A intrat în limbajul cotidian o nouă sintagmă: distanța socială!
Aceste două cuvinte au venit să arunce în peisaj chiar frica de moarte. Noul portret al omului cotidian are două accesorii obligatorii: masca și mănușile! Trăim scene nefirești. Când te întâlnești cu un semen pe stradă face un mic semicerc, ca să te ocolească. Unii, mai prudenți, îți întorc spatele. Nu se mai întinde mâna în semn de salut. Norocul a rămas în urmă. E bine că la noi nu s-a dat o lege pentru a se interzice datul mâinii, ca în Danemarca.Trec prin dreptul magazinului cu rochii de mireasă. Este închis. Stați acasă, că nunțile sunt amânate. Din lipsă de nuntași. Moartea unui apropiat a fost, și este, de două ori tristă. Pe lângă despărțirea dureroasă a fost limitată, până la lacrimi, participarea semenilor, la conducerea pe ultimul drum. Mi se pare cea mai cutremurătoare situație. Defunctul, aproape singur, trece vama vieții.
Închiderea bisericilor, o faptă de neînchipuit! Acum s-a îngăduit ca enoriașii să fie răsfirați între ei, ca să nu se atingă. Icoanele în biserici au rămas neatinse. Au dispărut îmbrățișările, s-a interzis sărutul. Și celelalte gesturi tandre care înnobilează sufletul omului. Medici și asistenți medicali devin, peste noapte, pacienți. Unii se întorc din moarte, alții nu. S-a produs o zguduitoare neîncredere în oameni. Cred că nu peste tot. A mai rămas ceva din omenia salvatoare, care luminează frunțile și îmbujorează obrajii. Aveam încredere tâmpă și oarbă în oameni. Dar răsplata multora nu a fost pe măsură. Acum încrederea devine extrem de necesară. Este reazimul sufletului rătăcit.
Tirania virusului ne propune schimbarea paradigmei de gândire și comportament. Criza vacanțelor, criza banilor. Viitorul nu se anunță relaxat. Încep să cred într-un cântec de la noi. Cum a fost, n-a mai fi iară! Horile noastre se refereau la trecerea omului prin viață, nu la pacostea asta de virus. Scandaloasele opinii, despre destinul bătrânilor în pandemie, sunt fără precedent. Parcă în ultima vreme părerile s-au mai îmblânzit în această privință. Dar așa ceva, nu se uită. Peisajul cotidian rămâne însemnat de acest bici care a lovit parte din lumea asta. Apucături spartane, la început de mileniu trei, sunt semnul că unora le-a luat Dumnezeu mințile. Noroc că a intervenit necesarul echilibru omenesc și a îndepărtat absurdul. Semn că nu este totul pierdut.
O idee recurentă, în spațiul public, este legată de efectele crizei provocate de pandemie. Aceea privitoare la o repliere a oamenilor, în sensul creșterii agitației vieții interioare. Adică urme adânci, fără cuvinte. Un peisaj care pare a se lărgi și impune în timpul pandemiei este creșterea legăturilor umane mijlocite de noile tehnologii. O bună parte din ceea ce alcătuiește viața socială a comunităților și indivizilor, inclusiv educația se derulează online. Ceea ce schimbă esențial regula jocului. O bună parte dintre noi vom rămâne de căruța ultramodernă. Poate ideea lui Toffler, cel cu șocul viitorului, ne poate netezi calea spre respirația virtuală; să înveți, să te dezveți și să înveți din nou.
Un lucru este sigur: viața își va continua cursul! Ni se pare că, în peisajul cotidian cu virus, nu avem lideri pe măsura vremii de restriște. Când necazul îți bate la ușă, nu-ți vine să te distrezi cu bufoneriile unora de sus. Despre asta cu alt prilej.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.