Măștile pandemiei

0
44

Pandemia asta a lucrat și asupra cuvintelor. Din cuvinte cuminți, apropiate, teatrale, au devenit agresive, picurate cu frică, care ne-au pus sufletul în stare de alarmă. De la urgență la alertă. Nici măcar dicționarele nu au intuit de ce răzvrătire vor fi în stare ele. Niciodată până acum cuvintele rostite firesc nu au sărit din matca lor. Paradoxal, legile izolării au dat puteri noi cuvintelor. Să ne aducem aminte până la venirea “oaspetelui” nevăzut de câte ori am folosit cuvântul mască. Acum o purtăm pe față ca pe o pedeapsă de nicăieri. Masca a devenit însemnul vremii noastre. Când vedeam în reportaje din țări asiatice oameni cu fața acoperită, nici nu căutam multe explicații. În fond, ei se protejau împotriva poluării și nicidecum nu era un ritual.
Acum și la noi masca a devenit un accesoriu care s-ar vrea un hotar între viață și boală. Să nu zic moarte. Inclusiv cuvântul, care semnifică stingerea vieții, ne-a intrat în vocabularul cotidian. Seară de seară, se face numărătoarea morților. Când s-a întâmplat așa ceva? Dar purtarea măștii are mai multe fețe. Pe lângă argumentele de siguranță sanitară, ori de răspundere publică, masca a devenit o declarație politică. Când premierul Ludovic Orban a fost surprins, fără mască, alături de câțiva miniștri, la un pahar aniversar, opoziția l-a amenințat cu o moțiune de cenzură. De atunci, toți liberalii poartă mască. Alții, însă, o pun în stare de ridicol. Se luptă în Parlament pe starea de alertă.
În America, președintele nu poartă mască, trumpiștii o contestă, pe când democrații o idealizează. Trump chiar minimalizează efectele pandemiei. Cu mască, fără mască, precum se vede, este și un spectacol politic. Masca, pentru mine, este un timbru al acestui necaz abătut și peste țara noastră, o bucată de hârtie, sau de pânză, recomandată de doctori. Trăiesc cu nădejdea că este de folos. Că nu toată lumea suferă de mimetism. Am văzut și o categorie de liberi cugetători, care poartă mască, deși o consideră un mijloc psihologic de supunere, de uniformizare, de ștergere a diferențelor.
Zilnic, urmăresc peisajul străzii. Din punct de vedere estetic, da, suntem suficient de stranii, în comparație cu ce am fost până mai ieri. Se estompează trăsăturile feței, expresivitatea liniilor discrete, care dau farmec înfățișării. Nu mai poți ghici vârsta omului, întrucât sunt ascunse tocmai grația și zâmbetul. Dar ce nu face omul să se ferească de boală? Chiar renunță la cel mai drag gând al oamenilor, spus de marele scriitor rus, că frumusețea va salva lumea! Da, sub măștile pandemiei se ascunde o capitulare a omului în fața instituției, se creionează și se descoperă tocmai fața fragilă și vulnerabilă de care nu prea ținem seama.
Ciudat este dialogul, de multe ori prin semne, dintre vânzător și cumpărător. Mi se întâmplă adeseori. Ajuns la rând, cu masca pe figură, sunt întrebat de doamna mascată ce doresc? Întrebarea se bănuiește, cuvintele împotmolindu-se în pânză. Eu arăt cu degetul spre lada cu căpșuni, ridicând un deget în sus, ceea ce înseamnă un kilogram. Ne trimitem semnale printr-un alfabet morse. Este dialogul anevoios, dar până la urmă recurg la subterfugii omenești.
Se vorbește de relaxare, alt cuvânt care locuiește cu noi. Ne dă încurajare. A doua zi după Rusalii am văzut orășeni răsfirați prin păduri. La sat, cuvintele au o încărcătură mai blândă. Nu se înșurubează atât de violent în mintea omului. Acolo, masca nu are atâta utilizare. Ni s-a anunțat o relaxare programată în trepte. Asta ne-a ridicat puțin nivelul de optimism. Forțăm o altă normalitate. Terasele au devenit o adresă râvnită. Au fost recucerite, dar cu distanța socială. Afișele de la intrare anunță riguros purtarea măștii în interior, semn că lucrurile nu sunt ca îna­inte. Dacă privim mai departe, vedem că liderii de stat și de guvern, din multe țări, au măștile lor. Au proiecte prin care doresc să domine teatrul lumii.
Cele mai căutate măști sunt cele americane, chinezești, rusești. Fiecare cu grimasa lor. Unele vor să ne înfioare, altele sunt caraghioase. Cel puțin așa mi se par. Mai sunt și alte măști, europene, unele triste, altele nedumirite. De sub coaja măștilor pandemiei ies teorii ciudate, unele cu argumente raționale, care sunt legate de controlul populației, sub pretextul siguranței și prevenirii pericolelor. De la terorism la pandemii. Zvonistica conspirativă este în floare. Seamănă spaima că ne vom pierde intimitatea. De altfel, viața noastră publică a devenit virtuală, iar cea intimă este publică. Mă opresc aici, că am intrat pe terenul inteligenței artificiale, la care se pricepe multă lume, în afară de mine. Cert este că stării de alertă din România i s-a promis o viață mai lungă.
Autorii deciziei sunt, firește, președintele țării și guvernul. Comentarii cu duiumul. Care de care mai năstrușnice. Ascult îndemnul guvernului: „Poartă mască! Pericolul nu a trecut!” Mă conformez, că altfel nu pot cumpăra căpșuni. Nici măcar prin semne. Mă gândesc că peste timp, când se va scrie istoria acestui secol, s-ar putea să se atribuie pandemiei un rol hotărâtor în schimbarea ierarhiilor marilor puteri. Ea a scos la lumină ceea ce dospea de multă vreme în lume. Deocamdată, măștile pandemiei joacă un spectacol imprevizibil. Aștept să merg la un teatru în care masca să fie obiect de recuzită.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.