Elite românești la Trianon

0
58

Când s-a împlinit veacul de la semnarea Tratatului de la Trianon, la 4 iunie 1920, am scris câteva texte despre evenimentul crucial care a confirmat Unirea Transilvaniei cu România, ca o voință populară. Presa românească a fost echilibrată, ne-am arătat bucuria unui vis de veacuri, în termeni așezați. Vecinii unguri, prin vocea premierului, și-au manifestat rana istorică nevindecată, anunțând că “a luat sfârșit era celor 100 de ani de singurătate maghiară.” M-am gândit că am vorbit foarte puțin despre purtătorii de idei naționale, despre înverșunarea negocierilor de la Trianon. Iar dacă, din când în când, practic jurnalismul istoric, de fiecare dată recurg la surse credibile. Cum am făcut și de data asta.
În după-amiaza zilei de 4 iunie, la palatul Marele Trianon de lângă Paris era o atmosferă aprinsă. Delegații marilor puteri învingătoare în Primul Război Mondial și ai aliaților lor europeni soseau în ținută de gală pentru a participa la dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar și reașezarea noii ordini continentale. Printre documente era cel care exprima dorința românilor ardeleni la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Onoarea de a fi semnat actul fondator al României Mari le-a revenit lui Ioan C. Cantacuzino, ministru de stat, și Nicolae Titulescu, prim-delegat la Conferința de Pace. Soarta României, deși avea toate argumentele juridice bine alcătuite, a stat luni de zile pe muchie de cuțit, subminată de interesele fostelor țări beligerante.
Țara se afla într-o situație complicată după război, înconjurată de vecini gata să profite de slăbiciunile interne, dar era dominată și de o acută lipsă a alimentelor de bază. Premierul I. C. Brătianu a decis să se ducă personal la Paris pentru a apăra cauza unirii românilor. Intransigența și impetuozitatea lui, pe teme care priveau România, nu au făcut impresie bună la Conferință. Deși era un mare politician, când a simțit că puterea de negociere risca să compromită poziția țării sale, a părăsit brusc Parisul. Gestul s-a dovedit a ne fi de folos. Succesorul său, Alexandru Vaida-Voievod, s-a dovedit a fi omul potrivit pentru finalizarea negocierilor. Lui îi datorăm recunoașterea apartenenței Basarabiei la România, pe care a negociat-o personal cu premierul francez Clemenceau.
Fiind și un jurnalist cu intuiție, a reușit să convingă presa europeană să fie de partea cauzei României. A mai atras personalități culturale românești aflate în capitala Franței. Elena Văcărescu, exilată la Paris, după logodna eșuată cu principele Ferdinand, a devenit o personalitate recunoscută a culturii franceze. A jucat un rol important în cadrul unor conferințe de mare audiență de a face cunoscută situația Transilvaniei în cercurile culturale franceze. Vaida -Voievod îi scrie lui Iuliu Maniu: „Domnișoara Elena Văcărescu va ținea câteva conferințe cu proiecțiuni. Este cea mai admirabilă conferențiară! Pot susține că mai perfecte conferințe ca ale ei nu mi-a fost dat să aud. Un stil, o limbă și predare la înălțimea clasică.” Un ajutor de preț le-a fost oferit reprezentanților României de poetul Ion Pillat, ca traducător în limba franceză a documentelor.
Deși nu avea o atribuție oficială în delegația României, Regina Maria a avut o mare influență la recunoașterea Marii Uniri. La sugestia ambasadorului Franței la București, Regele Ferdinand o trimite pe regină la Paris, sub pretextul unei vizite la fiul său, Principele Nicolae, aflat la studii la un colegiu londonez. A ajuns în capitala Franței cu steagul României la intrarea în faimosul hotel Ritz. Un detașament special asigura paza și protecția suveranei. Francezii se adunau cu miile pe străzi pentru a o privi, măcar un moment, pe cea mai frumoasă și inteligentă regină a Europei. Adevărata misiune a fost o întâlnire cu premierul francez, care era și președintele Conferinței de Pace. Deși și-a anunțat vizita la cancelarie, premierul francez întârzia să-i fixeze o zi de întâlnire. Regina României a recurs la un truc nu prea diplomatic. Pur și simplu s-a dus într-o dimineață să-l aștepte în fața cabinetului.
Clemenceau, supranumit Tigrul, pentru duritatea sa, nu a avut încotro și a poftit-o în cabinet. Întâlnirea a durat vreo trei ore, timp în care regina a făcut pledoarii convingătoare pentru cauza unirii tuturor românilor. Când premierul a întrebat-o care sunt revendicările României, ea a răspuns tăios: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul.” Discuția a fost de mare folos, au recunoscut diplomații aflați la Conferință. Cert este că la despărțire, Tigrul era blând și plin de admirație pentru Maria. „O Regină ca a dumneavoastră trebuie primită numai cu onoruri militare comandate de un mareșal în persoană,” îi spune premierul francez ambasadorului român la Paris. Regina l-a impresionat și pe Raymond Poincare, președintele Franței. Cu un efect major s-a dovedit a fi întâlnirea Reginei Maria cu președintele american Woodrow Wilson, prezent la Conferința de Pace. Atât de mult a fost impresionat de Regina României, încât, într-o seară, a fost invitată la cina familiei Wilson.
Regina avea o mare priză la presă, este rugată să primească ziariști occidentali, astfel că salonul de la Ritz se transformă în sală de conferințe. După război, Regina Maria s-a alăturat oamenilor de stat români, de pe o poziție neoficială, la Conferința de Pace de la Paris, pentru a pleda cauza României cu privire la câștigurile teritoriale. Mai puțini dintre noi par a cunoaște că România Mare s-a consfințit și prin eforturile de lobby ale Reginei Maria. Sunt câteva dintre personalitățile care nu trebuie uitate. Deși Unirea cea mare este voința poporului, elitele, cu inteligență și diplomație, au finalizat prin Tratat dorința celor mulți.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.