Ce citești?

0
45

Sunt multe forme de a afla ce face un prieten pe care nu l-ai văzut de o vreme. Ori nu ai vorbit cu el la telefon. Clișeele le cunoașteți. Cuvinte protocolare, rostite cu politețe, pentru a vedea aproapele că-ți pasă de viața lui. De altfel interesul este sincer și devotat. Atunci întrebi: ce mai faci? Cum o duci? Ce fac ai tăi? Pe unde ai mai umblat? Uneori primești răspunsuri care îți astâmpără curiozitatea, alteori se consumă cordiala banalitate. Când doresc să fiu mai plastic în exprimare, la întrebarea: ce mai faci?, mă întorc la un răspuns de pe ulița noastră: la nimeni nici un rău! Există și curiozități prietenești care te provoacă, îți deschid plaja unui răspuns mai lung, care, uneori, se poate transforma în taifas. Mă atrag întrebările care au personalitate, uneori în cheie aluzivă, chiar încuietoare, cum se zice. Așa poți evada din platitudine, eviți convenționalul și îți dă de gândit.
Din breasla celor care practică o întrebare, mai rar întâlnită, face parte și prietenul, profesorul Nicolae Bindiu, fost primar al orașului Cavnic. După salutările de rigoare, după schimburile de gânduri și informații, chiar la telefon, mă întreabă: ce citești? Sau ce ai mai citit? Evident, întrebarea o adresează celor care se mai îndeletnicesc cu cititul cărților. Domnul profesor se adresează cu cea mai sinceră curiozitate intelectuală, nu te pune la încercare, ci caută să afle, spre folosul lui, ce se mai întâmplă pe piața lecturii. Dialogul se rostogolește pe dealuri imprevizibile, te scoate din amorțeala cotidiană. Știi de unde pleci, dar nu prea intuiești unde poți ajunge. Recent am dorit să-i dau o știre care să-l bucure. Fostul lui coleg de partid, criticul literar Nicolae Manolescu, evocă în amintirile sale din revista „România literară” o întâmplare din Cavnic. Profesorul Bindiu citise știrea deoarece, îmi spune la telefon, este abonat de zeci de ani la revista Uniunii Scriitorilor. După ce am comentat informația pe față și pe dos, prietenul pune inevitabila întrebare: ce citești?
Până să-mi fixez o lectură mai recentă, el mă întreabă dacă l-am citit pe Evgheni Vodolazkin. Sunt salvat, nu trebuie să provoc memoria mai mult decât trebuie, și-i răspund afirmativ. Ba mă grăbesc să amintesc romanul „Laur.” Omul meu citise cartea, despre care are o părere excepțională. Ne-am pus, la telefon, la considerații asupra romanului. Profesorul îl plasează pe scriitorul ucrainean, trăitor în Federația Rusă, alături de marii creatori ai romanului rus. „Laur” face parte dintre acele opere care nu-și aleg publicul, întrucât publicul este alcătuit din toți cei care iubesc cărțile. De obicei, invocăm și cărțile autorilor români. Socotim că e nevoie să susținem autorii români, cumpărându-le cărțile. Dacă am ajuns aici, trebuie să spun că scriitorul român trăiește drama tăcerii, a modestiei nemărturisite. Mai clar spus, scriitorul român, în general, nu poate trăi din scris. Asta nu-i o jeluire, ci o constatare. Mai ales că vă vorbește un autor român.
Pentru apariția unei cărți, autorul plătește editurii costul calculat. De obicei nu-ți recuperezi banii, nicidecum să câștigi. Vremea sponsorilor a trecut, sau n-a fost la noi niciodată mănoasă, iar puținele proiecte s-au retras în amintire. Și atunci de ce scriem? De ce publicăm? La aceste întrebări numai harul interior al creatorului poate fi lămuritor. Da, scriu pentru bucuria de a găsi o idee nouă, care ar putea ferici aproapele. Care devine cititor. Cei care se ocupă de statistici ne spun că situația cărții și a lecturii la noi se situează pe ultimele locuri în Europa. Iar suntem la coada clasamentelor? În România suntem cam un milion și jumătate de cititori. Tirajele medii ale cărților sunt cele mai mici din Europa. Bugetul anual pe care o familie îl alocă achiziției de carte este extrem de scăzut. Chiar, când ați cumpărat ultima dată o carte?
Piața de carte din România este modestă. Suntem întrecuți de vecinii noștri bulgari și unguri. Până acum s-a făcut foarte puțin și foarte prost pentru a susține lectura și cultura scrisă. Misiunea nu e doar urgentă, ci esențială. În joc sunt bazele unei educații elementare. Fără cărți, fără practica lecturii, românii vor fi condamnați la sărăcie și la o existență periferică în raport cu Europa și modernitatea. Scriitori, edituri și pedagogi cer de multă vreme o campanie susținută, puternică și cu adevărat națională de încurajare a lecturii. Există suficiente modele pe continent. Și numărul librăriilor este în declin. Nici nu mai știm care este cauza și care efectul. Au dispărut cititorii de nu mai există librării? Sau librăriile au dispărut că nu mai sunt cititori? Noroc cu bibliotecile! Cea din Baia Mare are respirație națională. Este nevoie de susținerea concretă a cărții.
Cartea rămâne tezaur. Internetul ne aduce mari foloase, dar nu poate înlocui cartea. Să-i învățăm pe cei tineri dragostea de lectură. Atunci întrebarea profesorului Nicolae Bindiu ar avea mai mulți adresanți. Cât despre soarta autorilor, cea mai sigură formă de încurajare, nu de susținere, rămân premiile literare. Cum a procedat recent, spre cinstea lui, Consiliul local Baia Mare, sprijinind Ziua Scriitorului. Sau bursele de creație pentru artiști. Închei cu întrebarea, care poate deveni rugăciune de dimineață: ce citești? Da, ce mai citiți, domnule profesor?

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.