Sfânta Liturghie Arhierească la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare

0
40

Duminica a III-a după Rusalii a prilejuit un nou moment de înălțare spirituală pentru numeroșii credincioși băimăreni – și nu numai – care obișnuiesc să participe la slujbele de la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime”. Astfel, azi, 28 iunie 2020, pe esplanada Catedralei, a avut loc săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi, între care îi amintim pe P.Cv. Arhim. Dr. Casian Filip, consilier eparhial social-filantropic și misionar, eclesiarhul Catedralei, Pr. Prof. Florin Hoban, inspector școlar pentru Religie în cadrul I.S.J. Maramureș, P.Cv. Arhid. Teodosie Bud, consilier eparhial economic, P.Cv. Arhid. Dr. Nifon Motogna, administratorul Catedralei, și Arhid. Ionuț Todorca, secretar eparhial. Vremea frumoasă și atmosfera sărbătorească din curtea Catedralei s-au aflat în consonanța cântărilor liturgice interpretate de Corul „Doxologia” al Catedralei Episcopale „Sfânta Treime”, cor dirijat de Prof. Dr. Cosmin Lauran.

În duminica în care, din Evanghelie, s-a citit textul despre grijile vieții (Matei 6, 22-33), în cuvântul său, Preasfințitul Părinte Iustin a arătat că acest fragment are „un conținut duhovnicesc special, de înaltă înțelegere teologică, dar de o simplitate firească și de o normalitate cuceritoare”. Pentru vremurile pe care le traversăm, această Evanghelie devine tot mai actuală.

Nu vă îngrijorați… Căci Dumnezeu este Ziditorul și Proniatorul a toate, iar omul este purtătorul unei scântei dumnezeiești. Omul este capodopera Universului, a întregii Creații. Prin sufletul lui, omul – pământ și cer – este mai de preț decât cerul și pământul. Persoana umană, familia, umanitatea întreagă sunt proiectul scump și sfânt al lui Dumnezeu. Lumea și viața sunt darurile pe care Dumnezeu le face omului, fiecărui om, într-un mod integral și unic deopotrivă. Primul rai, primul paradis al nostru, a fost pântecele mamei. Apoi, prin Botez, am intrat în Familia Sfintei Treimi, în Familia Sfinților.

Nu fiți îngrijorați… Căci Dumnezeu poartă de grijă Zidirii întregi. Evanghelia de azi îl amintește și pe Regele Solomon. Se spune despre el că a fost cel mai frumos bărbat al vremii sale. De aceea I-a și construit lui Dumnezeu cel mai frumos templu. Pentru că frumusețea fizică trebuie să conveargă cu frumusețea spirituală. El, Solomon, I-a cerut lui Dumnezeu un singur lucru: înțelepciune. Și a dobândit-o, lăsându-ne, peste milenii, vestita pildă de judecată solomonică. Din ea putem extrage imperativul de a înțelege ceea ce este esențial în orice situație, în fiecare moment, la fiecare răscruce a vieții noastre. „Dar omul din vremurile noastre cade în multe capcane, pentru că nu își mai dă răgazul de a înțelege minunile lumii și lumea ca minune. Este atât de mult haos încât, de multe ori, nu mai reușim să descifrăm minunile și normalitatea din viața ca dar al lui Dumnezeu”. Nu mai reușim să vedem miracolul, miracolul unic, de pe fața fiecărui om. Căci „omul rațional începe să devină irațional. Iar lumea aceasta – înnebunită și înnebunitoare – vrea să desființeze normalitatea prin anormalitate, prin lipsă de rațiune. Se încearcă astăzi ca iraționalul să devină normă, anormalitatea să devină obișnuință. Ce dramă trăiește omul zilelor noastre!

Totuși, „mai sunt înțelepți mulți pe pământ”. Dar nu-i mai ascultă lumea. Ei nu sunt doar părinții duhovnicești; sunt și oameni înțelepți care L-au descoperit pe Dumnezeu în spatele cercetărilor lor – în Medicină, Chimie, Fizică și în alte științe; savanți ai lumii care au înțeles și au aprofundat sensul intim al Revelației naturale; oameni curați cu inima, care au descoperit urmele pașilor lui Dumnezeu în Creație și, descoperindu-le, L-au urmat. Dar nu pe aceștia îi caută lumea. De aceea, asistăm la modul în care, „dintr-un spectacol magnific, lumea se transformă într-o foarte proastă piesă de circ.” În acest context, particularizând, Preasfințitul Părinte Iustin a amintit de așa-numitul – și urât-numitul – proiect de introducere a educației sexuale în școli. Din exemplele implementării în alte țări putem observa care este sensul acestei „educații”: schimbarea instinctelor firești, a modului instinctual natural al procreării, care se manifestă prin dragostea dintre un bărbat și o femeie. În aceste condiții, sigur că Biserica și familia trebuie să își spună cuvântul; iar școala trebuie să fie și să rămână școală. Printr-un astfel de proiect – eșuat momentan – se încearcă distrugerea, dezintegrarea familiei. Căci „familia este primul cuib, părinții sunt primii pedagogi, iar prima icoană, prima lumină a copilului este mama. La ea privește copilul atunci când simte un pericol”. De aceea, părinții au o mare responsabilitate. Înainte de hrană și de îmbrăcăminte, de confort și de bunăstare, ei răspund de creșterea, de educarea copiilor lor. Dacă e să ne îngrijorăm de un lucru, atunci ar trebui să ne îngrijorăm tocmai de acesta: de cum ne creștem copiii. Pentru aceasta să fim îngrijorați.

În ce fel de lume dorim să trăiască acești copiii ai noști?” Ei, de multe ori, nici nu mai au copilărie. Să ne întoarcem la sensul blagienelor cuvinte, că veșnicia s-a născut la sat. În casa părintească, în casa bunicilor, în casa strămoșească copiii mai pot încă să vadă normalitatea, frumusețea naturii și a vieții, care li se vor strecura în suflet și cărora le vor duce mereu dorul. În acest fel, „lumea și societatea nu vor mai reuși să îi destabilizeze, să îi pună pe o direcție greșită, dacă vor cunoaște, în adevăr, lumea și viața în mod plenar, autentic”.

În continuare, Preasfinția Sa a amintit și drama părinților plecați la muncă în străinătate – tot din alergătură și din îngrijorarea bunurilor materiale – , precum și pe aceea a copiilor rămași acasă. „Este firesc să ne dorim să fim la nivelul la care a ajuns societatea astăzi. E bine. Dar ce e mai mult decât aceasta este osteneală și durere; și îngrijorare degeaba; și alergătură degeaba.” Deja avem copii care se sinucid din dor de mama. Într-un copil pulsează viața; în ființa lui pulsează toate idealurile și visurile. El nu are concepția sinuciderii. De aceea, dacă un copil ajunge să își ia viața, înseamnă că în sufletul lui a fost un dor care i-a produs o durere copleșitoare, pe care nu a mai putut-o îndura. Și atunci, ce rost mai are să mergi să agonisești, lipsindu-ți copiii de iubirea pe care o așteaptă în fiecare moment de la tine? „Copiii trebuie să trăiască în normalitatea părinților, în normalitatea unei vieți de familie. Normalitatea unui copil se dezvoltă în normalitatea familiei.” Acolo el înțelege ce înseamnă să fii părinte, ce înseamnă o familie; își însușește un model pe care îl va urma, la vremea lui.

O altă dramă este aceea a bătrânilor singuri. „Cine nu își crește cum trebuie copiii nu are viitor, iar cine nu-și îngrijește bătrânii, cine nu-i respectă, nu-i prețuiește, nu-i venerează, nu își merită trecutul, moștenirea materială și spirituală.” În țările „civilizate” înfloresc centrele de îngrijire pentru bătrâni. „Acolo, bătrânii au de toate, dar le lipsește dragostea; au de toate, dar nu mai au pe nimeni.” În zonele noastre tradiționale, normale, nu își dă nimeni bătrânul la azil, oricât de grea ar fi situația. „Aceasta este partea divină din noi: iubire după chipul lui Hristos. În Occident, bătrânii sunt nefericiți pentru că nu e pus Hristos în centrul grijii față de ei; pentru că nu e filantropie, ci doar asistență socială. În Ortodoxie, asistența socială se numește filantropie, pentru că în centru are iubirea  după chipul lui Hristos, Cel iubitor de oameni.” Bătrânii noștri trăiesc prin și pentru iubirea, lumina și căldura din familiile noastre; pentru zâmbetul copiilor și al nepoților; pentru un cuvânt de înțelepciune sau de mângâiere și pentru a le arăta toată prețuirea și recunoștința. Centrele de asistență socială sunt bune și de folos, dar bunicii, părinții și copiii trebuie să rămână în familie, să rămână o familie. De aceste lucruri trebuie să ne îngrijim, mai ales. Acestea sunt griji binecuvântate și îngrijorări sfinte, creștinești.

Purtând în minte și în suflet pilduitoarele cuvinte arhierești, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru încă o duminică de mult folos duhovnicesc!

Prof. C. B. Roatiş

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.