21 august 1968

0
60

Anul acesta, pe 21 august, l-am petrecut pe ultimul drum pe actorul și prietenul nostru, Paul Antoniu. Cu tristețea firească m-am îndreptat, apoi, spre Desești. Acolo, în pridvorul casei mele părintești, prietenul nostru era, de acum, într-o veșnică recitare. Cum poți fugi de povara morții? M-am întors în amintire, având ca reper această zi de răscruce pentru istoria multora dintre noi. Mai ales a celor care, în 1968, eram majori sau militari. Cu adevărat, pe lada familiei, am retrăit un episod tulburător din viața mea. Pe care vi-l voi povesti în premieră absolută, în scris, mai la vale. Dealtfel, nu era din viața mea, ci a țării, a unui sistem politic și militar european, despre care nu știam aproape nimic. La optsprezece ani, câți aveam atunci, ce știam despre Tratatul de la Varșovia? Ceva schematic, pentru nota de trecere la școală.
Dar acum 52 de ani s-a întâmplat un act de istorie națională. În data precizată în titlu, trupe ale Tratatului de la Varșovia, sub comandă sovietică, au invadat Cehoslovacia. La care România nu a luat parte. Pentru noi, cei tineri, întâmplarea ni s-a părut șocantă. Toate explicațiile, vă spun sincer, ni le dădeam în mintea noastră. Cui să-i cer lămuriri? Că eram acasă, cu mama și cu tata. Era o zi bună de fân. Iar sistemul era tăcut. Am trăit un moment sufletesc cu multe întrebări. Am auzit la un radio, care stătea pe geam, că tancuri și militari au intrat în Praga. Fără România. Era dimineață, și ne pregăteam să mergem la câmp. Atunci am avut o atitudine de care nu-mi este rușine nici astăzi, deși aparține farmecului aventurii. Am sprijinit de casă furca, grebla și coasa, cu care trebuia să urc în Valea Mătrăgunii, și le-am spus alor mei că eu plec la Șomcuta Mare, la colegul meu de bancă, Titus Botiș. Cu care împărtășeam gânduri naționale, la temperatura vârstei.
Nu știu prin ce înțelegere părintească s-a întâmplat, încât mama mi-a dat 25 de lei, să am de drum. Am luat un autobus până la Baia Mare. Atunci autogara băimăreană era în zona Pieței de astăzi. Am avut un răgaz, și m-am plimbat prin oraș. Am ajuns în fața magazinului Energia (Satelit-ul de astăzi), unde erau în vitrine mai multe televizoare, evident alb-negru, în care se arăta șeful statului de atunci, care, cu mânecile suflecate, vorbea aprins, electrizant despre invadarea Cehoslovaciei. Era scena balconulu din 21 august 1968. Despre care s-a spus că a fost momentul lui de glorie. Într-o jumătate de veac am citit foarte multe lucrări despre acel episod de politică externă românească. Creierul, se pare, a fost Ion Gheorghe Maurer, pe atunci premier. Cert este că atunci Ceaușescu a vorbit în fața a peste 100 000 de persoane.
Am reconstituit, din documente, discursul văzut de mine în acea împrejurare băimăreană. S-a spus: “Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie mare pentru Europa.” Punctul culminant al discursului a fost respingerea pretextului de hegemonie a sovieticilor. În finalul discursului se lansa ideea că o invazie asupra României ar fi posibilă și cerea sprijinul total al populației pentru o eventuală rezistență. Evenimentul românesc de atunci a fost tălmăcit și răstălmăcit că nu s-a ales nimic de el. Că sfidarea hegemoniei sovietice a dus la cultul personalității. Cert este că imediat după 21 august, a ajuns la București ministrul englez de externe, s-au perindat șefi de state europene, în frunte cu generalul De Gaule. După un an, a venit în România președintele american Nixon. Apoi șeful statului român a fost în caleașca reginei Angliei. Și multe altele.
Dar nu uit să vă spun că eu am luat autobusul spre Șomcuta Mare. Colegul meu de bancă, din Liceul Pedagogic, a înțeles venirea mea. Ne cunoșteam bine sufletele. Repede, a improvizat ceva bagaje și am urcat, pe un deal din preajmă, la un punct trigonometric de unde vedeam dacă s-ar mișca niscaiva trupe. Evident sovietice. Că așa s-a sugerat la radio. Am stat noi acolo vreo două zile și două nopți, dar nu am văzut inamici. Sora lui Titus, Mariana, o excelentă profesoară de matematică în Șomcuta Mare, ne-a adus provizii pentru a rezista în veghea noastră. Dar inamicii nu au venit. Acum mi se pare o stranie naivitate. Dar noi credeam în haiducie. Despre Titus și Mariana nu mai știu nimic. Eu m-am întors acasă unde mă așteptau grebla, furca și coasa în șură.
Ce era în mintea noastră de adolescenți? Socotiți domniile voastre. Eu și cu Titus socoteam că ne apărăm țara. Nu știu ce făceam dacă era să fie ceva. Acolo, la Șomcuta Mare, la un punct trigonometric, doi tineri stăteau de veghe. Am scris acest text, în 21 august 2020, tocmai pe locul în care mama mi-a dat 25 de lei pentru o frumoasă și cinstită simțire tinerească. Zău, a fost adevărat!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.