Acrobația publică

0
49

Fiecare campanie electorală vine cu un entuziasm, mai mult sau mai puțin discret, din partea aspiranților. Și cei care au tocit scaunul unei funcții tot aspiranți se numesc. Acesta este farmecul alegerilor, că le dă iluzia că pot lua viața de la început. Le dă prilejul de a face acrobație publică pentru a culege aplauze. Adică voturi care confirmă demnitatea în comunitate. De obicei, aspiranții afișează în fața noastră o intransigență uimitoare. Ei sunt cei mai buni, știu să aducă luna de pe cer, promit o lume mai bună, aduc investitori și de unde nu sunt. Propun schimbare, siguranță, bunăstare, prosperitate, dezvoltare, unitate etc. Dicționarul electoral este generos, caută să convingă. Cuvintele frumoase nu se explică. Ce ascund ele în realitatea fiecărei așezări? De trei decenii suntem obișnuiți cu figuri comune, fotografii după un anumit standard, care doresc să inspire mândrie, ca niște aristocrați ai locului.
Dacă privești cu atenție imaginile, poți desluși un fel de viclenie în priviri. Se spune că atrag electoratul. Prin orașe și sate te întâlnești cu afișe din care zâmbesc, cam forțat, aspiranții. Toți sunt radioși, bine retușați, neapărat cu costum sobru și cravată de culoare politică. Stau țepeni pe banere atârnate peste drumuri, pe panouri ori la sediile partidelor. Cu un slogan, obosit de atâta folosință, care nu spune mare lucru. De pildă: „Vrem să schimbăm orașul împreună” ori „Uniți pentru un trai mai bun.” Unii vor să pună lumea pe roate. Și în această campanie electorală am constatat o poftă nebună de a avea un partid. Cât de mic, numai partid să fie. Imediat după 1989, când au apărut formațiuni politice ca hribele pe Igniș, am crezut că așa trebuie să fie. Tocmai ieșisem din zodia partidului unic. Dar după trei decenii, am crezut că vom ajunge la o simplificare matură, cu doctrină elocventă.
Apoi, aspiranții sunt cam din aceeași normă. Trași la indigo, cum îi vedem în fotografii. Sunt precum niște actori care joacă același rol, cu aceleași replici și aceleași costume. Ei preferă să pună în scenă piesa în care este vorba despre intransigență. Despre ce? Ori nu cunosc sensul cuvântului, ori îl folosesc să ne amăgească. Un om intransigent este acela care nu acceptă compromisuri sau condiții care l-ar abate de la linia asumată. Care nu cedează. Cuvântul este formal asumat, deoarece s-a definit că politica este arta compromisului. Sever Voinescu a identificat trei tipuri de intransigenți. Primul, și cel mai răspândit, este intransigentul ipocrit. Cel care este neiertător cu adversarul său, dar foarte îngăduitor cu greșelile sale. De obicei nu este selectiv, nu vede bârna din ochiul lui, ci numai paiul din ochii altora. Corupția este domeniul în care se vede cel mai bine acest aspect. Vedem, în jur, personaje stranii, care strigă împotriva corupției, dar ei sunt în culpă.
Am la îndemână exemple câte vreți. Paradoxal, coruptul care strigă se bucură de busola simpatiei multora. Mai este intransigentul cinic, care pozează în sfânt, când colo are coarne de diavol. Unii fac pușcărie și vin să ne propună morală liberală, social-democrată etc. Ar mai fi intransigentul cinstit, și citit, care nu iartă greșelile lui, nici ale greșiților noștri. Ei sunt rari, sunt naturi nefericite, însingurați, cu trăiri dramatice. De obicei, nefolositori pentru malaxorul democrației noastre. Cele trei feluri de intransigenți în politica românească, care amuză și dezgustă, fac tocmai jocul pe care noi îl pricepem foarte puțin. Și atunci, eu, cetățeanul chemat la urne, chiar în vreme pandemică pe cine aleg? Spun intransigenții cinstiți că în cabina de vot ești cu propria conștiință. Frumos spus, dar ce ai recoltat în campania asta care se derulează?
Nu uitați, actorii politici purtau măști și înaintea pandemiei. Acum, cu rigorile sanitare, vor fi și mai greu de recunoscut. Poate pot fi identificați după acrobația publică. Și neapărat cea politică. Atenție, deci!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.