Când se apropie o campanie electorală, este amintit I. L. Caragiale, cu atmosfera alegerilor din opera sa. Că trăim în vremea lui Caragiale este deja un truism. Și el s-ar minuna, s-ar simți surprins de ce rol i se dă astăzi în context electoral. De la început, spun că nu împărtășesc ideea că Maestrul a conturat prototipul alegătorului român în persoana cetățeanului turmentat. Dacă spuneam asta criticului Șerban Cioculescu, nu aș fi trecut examenul. Cetățeanul turmentat este un personaj din cunoscuta operă dramatică cu scrisoarea pierdută. El este implicat în găsirea, pierderea și înapoierea scrisorii de amor. Este personajul care se apropie de omul obișnuit, ale cărui nedumiriri simple, dar pline de bun-simț, îl urmăresc ca o umbră. Cea mai mare nelămurire a sa o reprezintă candidatul pe care să-l aleagă. De aici celebra întrebare: „Dar eu cu cine votez?”
Dilema lui personală s-a răsfrânt peste vreme. De aceea mulți români se substituie celebrului personaj. Personajul decide să meargă pe jos la teatru. Pe drum, poartă un dialog cu un amic, care îl întreabă: „Iubești cultura stimabile? Bravos.” Răspunde stimabilul: „Păi, dacă de votat nu am aflat cu cine, măcar de cultură să ne îngrijim.” Mă simt nevoit să constat că în această campanie electorală cuvântul cultură a lipsit aproape cu desăvârșire. Nu numai eu, care mi-am făcut din cultură un fel de a fi, dar și alți cetățeni din Maramureș sunt nedumiriți. Am înțeles urgențele pandemice, dar să ocolești cultura, pentru viitor, mi se pare un mare păcat. Sunt manifestări cu vârsta mai multor decenii, care în acest an, și-au închis porțile. Sunt evenimente care au rezistat în regimul apus, au traversat revoluția și incerta tranziție și acum s-au poticnit din lipsă de minim sprijin financiar. S-au lovit cu zgomot de zidul pandemiei, dar aspiranții nu au auzit.
Le reamintesc ce au spus cei înțelepți: vremurile trec, dar cultura rămâne! Când durata este fracturată, se lasă cu răni mai greu de vindecat. Nu cred că nu se putea face ceva chiar cu pecetea crizei. Și atunci mă cutreieră și pe mine întrebarea omului dilematic: „Dar eu cu cine votez?” Mă întorc la Domnul Caragiale, care constata la vremea lui: „Stranie mai este și politica asta! Unii o mănâncă pe pâine și o sting cu un pahar cu vin, alții fac mutări peste mutări, de parcă ar trăi pe o tablă de șah.” Găsiți vreo asemănare cu ziua de astăzi? Apoi scriitorul constată: „A căzut un guvern și a venit altul, îndată toată administrația țării, și cea de Stat și cea de județ și cea comunală, de la prefecți și secretari generali din ministere, până la cel din urmă agent de poliție și până la moașa de mahala se înlocuiește.
O clientelă pleacă, alta vine, flămânzii trec la masă, sătuii la penitență.” Asta scria Conu Iancu în anul 1907. Găsiți vreo asemănare cu ziua de astăzi? Cu puțină vreme în urmă, stăteam pe o terasă cu un amic la o halbă de bere. Cum obișnuia și Caragiale să stea la „Gambrinus.” Vorbeam și noi despre alegeri, candidați, promisiuni. Dar mai ales despre ce au uitat să ne spună aspiranții. Omul are drept de vot, dar nu știe cu cine să voteze. Cert este că mi-a repetat întrebarea cetățeanului din piesa de teatru. Ba îmi dă și un procent care ne pune pe gândit. Adică, în jur de 80 la sută din actualii candidați vor fi realeși. Adică tot la Conu Iancu ajungem: „La vremuri noi, tot noi.” Simt o prudență pentru ziua de mâine. Discuțiile cotidiene, unele, sunt sceptice. Altele, mai entuziaste. Mizez pe vorba: unii una vorbesc și alta fac. Să nu uităm că votul fiecăruia contează. Te simți în cetate. Cu toate neajunsurile ei, democrația asta este cea mai bună că alta nu există. Cum zicea un lider englez.
Dar să nu uităm vorba lui Caragiale: „Sunt vechi, domnule!” Numai prin democrație ne putem învechi pe aceste meleaguri.
