Viața de peste Ocean

0
204

Pandemia care a cuprins planeta scrie și povești de viață despre bunătate, întrajutorare, solidaritate. Despre una mi-a vorbit Nicoleta Roman, o băimăreancă de-a noastră, care trăiește la Chicago. La Chicago trăiește și Eduard Șeitan. Și-a început visul american în 1992, când a emigrat în Statele Unite. Avea atunci 19 ani și nu știa nici un cuvânt în limba engleză. A început să lucreze în construcții, apoi a găsit un job într-un restaurant italian, cunoscând limba italiană. A învățat limba engleză cu ușurință, s-a integrat exemplar și a reușit să fie promovat. În 1997, unul dintre barmani l-a întrebat dacă ar vrea să ajute la deschiderea unui restaurant. Prin acea șansă și cu ajutorul părinților, a devenit partener în One Off Hospitality Group, care a deschis restaurantul Michelin star, Black­bird, urmând apoi alte 10 localuri în diferite puncte din Chicago, obținând multe premii James Beard de-a lungul timpului.
Le-a mers foarte bine până în martie, când pandemia cu Coronavirus a lovit puternic industria restaurantelor. Șeitan și partenerii săi au încetat să mai plătească salarii, și au fost nevoiți să trimită în șomaj peste 700 de angajați. Două dintre restaurantele lor, inclusiv Blackbird, sunt închise definitiv.
Lunile de iarnă nu vor fi prielnice servirii mesei afară, iar restaurantele se luptă deja să acopere plățile ipotecare în timp ce funcționează la o capacitate de 40%. Din fericire, Eduard Șeitan a găsit o modalitate neobișnuită de a face față provocărilor pandemiei. Pasiunea pentru aviație și salvarea animalelor l-au făcut să mai uite de disponibilizările devastatoare. Zboară frecvent cu avionul lui, voluntar pentru Organizația Pilots N Paws, și salvează animale care și-au pierdut stăpânii și ar trebui să fie eutanasiate, animale sănătoase de altfel. El le găsește familii adoptive și le face fericite, dându-le șansa la viață!
Povestea lui a ajuns în casele a zeci de mii de americani prin intermediul Today Show, Fox News și altor publicații și televiziuni, care i-au admirat efortul. Nicoleta îmi mai spune că Eduard și-a pierdut tatăl în 2007, și dacă azi ar trăi, ar fi foarte mândru de băiatul lui. Compasiunea a moștenit-o și de la mama lui, Silvia, care, de ani de zile, trimite des pachete cu haine si jucării, la orfelinate din România. Așa mamă, așa fiu!
Frumoase pilde de viață și lecții de învățat!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.