Încălzire globală plus mâna omului Maramureșul are locuri ce nu vor mai fi ce-au fost!

Așa cum recent a subliniat Sir David Attenborough, cel mai mare realizator de documentare de natură din toate timpurile, am reușit, într-o viață de om, să ducem Planeta pe un drum ireversibil. Am rărit populația piscicolă cu 30%, am transformat jumătate din terenurile fertile în terenuri agricole, am rărit la 20% speciile sălbatice, am depășit de 3 ori numărul de păsări sălbatice cu cele crescute pentru beneficii, în special găini. Am tăiat, într-o viață de om, de la 45% pădure la 30%. Dar cum stă Maramureșul?

Nu ne repetăm. Dar e bine să reamintim că prima atestare documentară a noastră se referă la „pădurea Maramureșului”, unde regele Emeric al Ungariei a vânat și a suferit un cumplit accident de vânătoare. În 1199, când regele chiar și-a pierdut o mână, târât fiind de cal. Aceea ar fi fost prima atestare documentară. De atunci, pădurea Maramureșului a ajuns la 45% din suprafață, apoi tot mai puțină. Vestea bună este că pădurea s-ar regenera, dacă ar fi lăsată în pace, și avem exemple pozitive de pe Prislop, din Borșa, de la Bistra sau Săpânța. Sunt însă alte elemente care au schimbat fața județului. Prima categorie, microhidrocentralele. Luat simplist, pentru interesul economic al unei singure firme, o microhidrocentrală cu un singur angajat uneori, a răscolit un râu întreg, a astupat sau nu kilometri de țevi prin păduri, a lăsat cu apă puțină sau deloc râuri devenite pârâuri sau pâraie devenite nimic, după care au dat drumul apei în aval. La Cavnic, la Firiza-Valea Neagră și în alte locuri, țevile sunt la vedere, iar peștii din râuri sunt istorie.
Și tot nu am ajuns la cele mai urâte urme ale antropizării. Urmele mineritului sunt cele mai vizibile, la 25 de ani după părăsirea acestei ocupații. Ba nu, chiar la sute de ani, dacă e să luăm în calcul craterele lăsate în urmă la Ocna Șugatag sau la Coștiui de mineritul de sare, în continuare urme urâte. La Coștiui, natura s-a răzbunat, o alunecare de teren a acoperit lacul sărat generat de una din exploatările de tip clopot prăbușite, dar a rămas acolo o deltă și o alunecare ce poate oricând avansa. Alt exemplu, Dealul Minei din Baia Sprie, probabil cel mai urât deal din Subcarpați, chiar dacă încărcat de istorie. Găurit ca un șvaițer, vizibil și din Chioar, de pe Culmea Prelucilor… Apoi, sunt haldele și iazurile. De dată mai recentă, începute în anii 80 ai secolului trecut, unele par proaspete, nou-nouțe. Apele pluviale au dus sterilul la vale, au distrus terenuri agricole, au sugrumat culturi cu praful acela ce se ridică pe timp de vară secetoasă. E cazul Bozântei. Dar există excepții și situații schimbate în bine, în urma ecologizării! Culmea, până și ecologizarea făcută haotic, „după carte”, a adus distrugerea unui echilibru precar restabilit de mama Natură! Cel mai bun exemplu de gen îl dă halda de la Șurdești-Cavnic, în stânga drumului județean. Se ecologiza singură, creșteau deja mesteceni și salcâmi, pe lângă haldă se crease un pârâiaș care cădea spre drum în superbe cascade. Sus, dea­supra, apa de ploaie și din văi a creat un lac în care, culmea, căvnicari pescuiau! Era pește! A venit apoi ecologizarea „oficială”, de Stat, care a distrus lacul, a îndreptat și înierbat degeaba, iar pârâul cu cascade a devenit pârâu cu trepte de beton… Atâta putem!!! Alt loc în care lucrările noastre au afectat teribil este râul Lăpuș în amonte și-n aval de barajul de la Cătălina, devenit inu­til, dar care a schimbat logica firească a unui râu. Cu efecte asupra populației piscicole. Și rămânând la râuri, să nu uităm nelipsitele balas­tiere. Care dacă s-ar face firesc, unde râul Someș sau Lăpuș lasă insule sau face sinuozități nefirești, ar fi logice și de ajutor. Mergeți și vedeți însă logica balastierelor de pe Someș… făcute ba cu cratere imense în afara albiei, lăsate apoi așa, ba în mijlocul albiei râului. În fine, urme adânci în natură lasă la acest moment (ba din 1984…) barajul și acumularea de la Runcu, ce ar trebui să dea apă comunelor care nu mai au nevoie, s-au descurcat între timp… sau Firizei și Băii Mari care are surplus și deser­vește cu apă potabilă comunități până-n Copalnic și Satulung, în urma decăderii industriei.

Contraexemple ce dau speranță!

Evident, există și o altă față a monedei. Pentru fiecare câteva exemple negative există și reversuri. Locuri unde Natura a reușit să ne îndepărteze urmele. Pentru acumularea Runcu, contraexemplul este acumularea Firiza, care, cel puțin pe malul îndepărtat, după decenii, este de o sălbăticie impresionantă, deranjată doar de excesele turiștilor. Pentru halde de steril gen Strâmbu Băiuț, ce se revarsă pe sub drum în râul Lăpuș, avem halde care au devenit jungle. Cel mai plăcut exemplu sunt cele trei de la Bozânta. Iazul cu cianuri arată jalnic, de te cutremură, în timp ce vecinele, mai vechi, sunt unul plin de vegetație, de căprioare, de viață, celălalt are lac cu păsăret, pădurice din care, din păcate, deja se taie, și o adevărată deltă! Alt exemplu sunt pășunile de la margini de sate, odinioară păduri defrișate, redate acum naturii în lipsa stânelor și a ciurdelor imense de odinioară. Alt exemplu impresionant este punerea în balanță, în paralel, a celor două lacuri albastre din Baia Sprie. Unul devenit obiectiv turistic, sec, trist. Celălalt încă necunoscut, înconjurat de vegetație, sălbatic!
Altfel spus, speranță există. Din păcate, are directă legătură cu activitatea umană. Lăsăm rănile să se închidă, ele se închid. Nu lăsăm, rămân mostre de abuz asupra naturii, a generațiilor anterioare pentru cele ce vin!