Viața de azi, viața de mâine

0
50

Auzisem prin sat o expresie care și acum îmi stăruie în minte: omul acela are o minte odihnită! Adică nu își umple capul cu povești fără folos pentru viață. Dacă pe vremuri expresia avea tâlcul ei, acum este de luat în seamă. În vremea aceea știrile treceau rar prin sat, ca avioanele pe cer. Îmi aduc aminte că avionul cel mai des văzut de mine era Aviasan, cu rosturi sanitare, care decola din Baia Mare și ateriza pe aeroportul de la Ocna Șugatag. Unde este locul târgului. Trecea prin dreptul Gutâiului. Deși s-a răsucit lumea de sute de ori, expresia din vechimea apropiată este mai actuală ca oricând. În agresiunea informației de astăzi, trebuie să folosești toate mijloacele, pentru a selecta știrile, tocmai pentru a-ți asigura mintea odihnită. Să-ți găsești un culcuș pentru repaus, să observi cum trece timpul.
Dar timpul de astăzi trage după el lanțuri sunătoare, care fac mult zgomot. Este greu să stai departe de lume. Ne cuprinde îngrijorarea, ne dă târcoale ura, tulbură lumea foamea de bani. Cine mai observă sărăcia din lume? Că stăpânii s-au mai schimbat, dar robii au rămas aceiași. Învățăm definiția oligarhiei. Adică puterea celor puțini asupra celor mulți. De când cu pandemia, ni se dau alte variante de viață. Fără voia noastră. Ne dăm seama că trăim stări mult mai îngrozitoare decât moartea. Ne punem multe întrebări. Cele mai frecvente sunt: când scăpăm de virus? Când vom putea trăi din nou cum am trăit înainte? Ni se spune că victoria sanitară împotriva virusului nu va însemna și o revenire, imediată, la viața de dinainte.
Consecințele economice, culturale, sociale, psihologice vor avea durată. Lumea se întreabă, firesc, cum va arăta lumea de după pandemie. Lume în care sper să locuiesc și eu două ierni și o vară dulce. Nu prea avem, pe la noi, învățați de prognoză. Poate profesorul Daniel David, de la Cluj-Napoca. Dramaturgul Matei Vișniec, prietenul meu din Franța, a tradus opiniile jurnalistului și omului de teatru Christophe Barbier, care scrie despre tiraniile epidemiei și libertățile noastre sacrificate. Mulți dintre noi, cuprinși de îngrijorare și informați peste măsură despre pandemie, reacționăm calm, protector. Socotim că este o șansă a viețuirii. Jurnalistul amintit se miră de purtarea propriului său popor: „Cum a fost posibil ca noi, francezii, care avem faima că ne revoltăm repede și uneori pentru lucruri mărunte, să fim de data aceasta atât de disciplinați și să acceptăm în masă toate ordinele sanitare venite din partea executivului și autorităților medicale?”
Nu știu ce a văzut confratele francez, dar, nu de puține ori, Parisul s-a mișcat serios în ultimul an. În Le Figaro am citit o știre care mă duce cu gândul la celebra prohibiție americană. Cum barurile și restaurantele sunt închise în Franța, de la sfârșitul anului trecut, unii patroni au recurs la restaurantele clandestine. Informațiile circulă, șoptite la ureche, între prieteni și din aproape în aproape funcționează statutul paralel (nu statul cum spun unii pe la noi) al localurilor. Sunt adevărate exerciții de inițiere în numele rezistenței. Cei descoperiți nu sunt mângâiați pe creștet. Matei, cu viziunea lui dramaturgică, crede că, în curând, vor apărea săli de teatru clandestine, și săli de concert clandestine, și săli de sport clandestine. Prin Paris umblă vorba că, anul acesta, s-ar putea scăpa de povara virusului, dacă toate statele vor lua în serios și eficient vaccinurile. Cu condiția să nu mai vină alți oaspeți nepoftiți.
Viața de azi o vedem cu ochii. O trăim intens, cu toate confuziile de rigoare. Și respirațiile noastre au devenit sobre. Și înfățișările noastre sunt estompate. Frumusețea omului este ascunsă după acea fâșie de pânză. Este prima experiență de acest gen. Nici în teatrul lui Matei Vișniec nu am văzut această ipostază a omului. Ceea ce era spectacol pe scenă a devenit o realitate în viață. Viața politică nu reușește să ne liniștească. Ba, mai mult, ne pune în stare de alarmă. Nu simțiți?
În acest peisaj a apărut populismul agresiv. Strigător la porțile spitalelor. De unde să ne vină curajul și mângâierea? De la noi, în primul rând. Trebuie repus în drepturi mitul încrederii în noi. Solidaritate de la distanță. Să ne alegem cuvintele care odihnesc sufletul. Renunțarea la ură este vindecătoare. Nu uitați că prietenia este un leac. Să fim oamenii cu mintea odihnită. Așa vom putea asigura un viitor cu mai puține sacrificii. Să fim siguri pe noi. Un semn bun este faptul că pandemia a devenit sursă de umor.
Am doi prieteni, Mihai și Cornel, care sfârșesc fiecare convorbire telefonică cu o anecdotă. Nu este rău pentru ziua de mâine!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.