Păcurar la oi am fost

0
139

Istoricul Ilie Gherheș mi-a adus o carte, la care am tresărit. Este vorba de „Păstoritul la Botiza,” alcătuită de Ciprian Coc, apărută la Editura Etnologică (București, 2021). Drumul spre cititor al cărții este asigurat de istoricul Ilie Gherheș și dr. Antoaneta Olteanu. Cartea a nimerit pe mâini bune, zic eu, deoarece am o experiență din tinerețe de a ședea la oi, unde am deprins, în amănunțime, rânduiala stânii. Am știut face de toate: de la mulsul în strungi, la strânsul cașului, închegat cu rânză de miel nepăscut. Această carte, unică în felul ei din ultima vreme, are ca model cercetarea etnologului, profesorului și poetului Vasile Latiș. Despre păstoritul în Munții Maramureșului. Autorului nostru i-a fost model de bun augur. Ciprian Coc, după cum scrie pe coperta cărții, este licențiat în geografie, cu master în studii culturale, de etnologie și antropologie socială, absolvent al Centrului Universitar Nord, din Baia Mare.
Nu-l cunosc pe autor, dar mi-a îmblânzit întrebările în legătură cu mai tinerii cercetători ai culturii Maramureșului. De care avem atâta nevoie, într-o vreme în care, sub ochii noștri, dispar rânduieli care au așezat Maramureșul în istorie. Ciprian Coc utilizează, cu succes, cercetarea de teren, singura care poate prinde cu folos dimensiunea fenomenului. Și-a luat ca teritoriu de observație arealul pastoral al așezării Botiza, în care a întâlnit păcurari, cu viața lor alături de oi. Cu rânduieli care nu s-au stins. Vă voi prezenta cuprinsul cărții. Fiecare capitol este o analiză venită din cercetarea directă. Autorul precizează că a utilizat comportamentul observatorului discret, încât subiecții să se poarte firesc, nu ca la filmare. Datele istorice și geografice despre Botiza mi-au reamintit de perioada mea de lucrător la Muzeul Maramureșului, din Sighetul Marmației.
Am fost pe Scărișoara, pe Sermeteș, pe Valea Sasului, pe Corost, pe Glimeia, ori Văratec. Am gustat și din mierea Mireșului, dar și neantul din Grui. Face o folositoare și izbutită comparație între păcurăritul de azi și cel din trecut. Din care nu lipsesc, firesc, oile și câinii. Cu aplecare asupra detaliilor, autorul scrie despre anul pastoral. Totul stă sub semnul cercetării, din care rezultă observații și concluzii comparative. Aflăm cum a fost iernatul cu ani în urmă, și cum este acum. La mine la Desești, cei care aveau oi mai multe, le iernau în câmp și le dădeau fânul pe turiș. Pe un teren înghețat. Cuvântul nu figurează în dicționarul autorului. La fel este descris primăvăratul oilor. Când are loc și ruptul sterpelor. Când se separă oile sterpe de cele cu lapte. Autorul constată că acest moment este un atestat al stânii. Apoi urmează ceremonia cosmică a osâmbririi, cu un bogat evantai de ritualuri și semnificații. Un loc aparte îl ocupă Ziua de Sâmedru, când se împart oile. Și se încheie toate socotelile.
Cartea aduce în atenția noastră credința și magia în păstoritul maramureșenilor din Botiza. Autorul nostru are ca reper cercetările anterioare pe această temă. Așa află că în satul Crăcești, acum Mara, Tache Papahagi, în urmă cu un veac, întâlnește gestul împlântării cuțitului în pământ, săvârșit de un păcurar. Lucrarea se bazează, în mare parte, pe botizeni, de la care s-au cules date folositoare alcătuirii acestei întemeiate cercetări. Nu este o poveste, ci o aplicată analiză a unui fenomen, păstoritul, care încet se retrage în istorie. Este scrisă cu respect pentru domeniul științific, cu trimiteri la autori consacrați, care au ilustrat, și ei, la rândul lor, cercetarea păstoritului în Maramureș. Invocând o bibliografie de specialitate cuceritoare. Este o lucrare pornită de la cercetarea din Botiza, dar se pot găsi multe similitudini în păstoritul maramureșean.
M-am regăsit, cu trecutul meu oieresc, din preajma vătăjâiei, a strungilor, cu cașul și urda din comarnic, cu timpul așezat de la ujină, când mă apropiam cu oile de colibă. De zilele când veneau sâmbrașii la brânză și aduceau din sat bunătăți din gospodărie. Mi-a adus aminte de câinii care păzeau stâna, de ursul care ne dădea târcoale noaptea. De pășunatul interzis în plantații, în căutare de bărsacăn lăptos, pentru oi. Mi-am adus aminte de o spusă după stână: „păcurar la oi am fost, oile nu mă cunosc.” Asta-mi sună mie!
Ciprian Coc, ca bun observator, ajunge la concluzia că o îndeletnicire străveche a ajuns un teren de experimentare a noului. O carte prețioasă, bine alcătuită, un document despre starea păstoritului din Botiza în ziua de astăzi. O mărturie scrisă despre obiceiuri care, prin vreme, au dat celebra baladă. O, cât mai multe cărți precum aceasta! Despre Maramureșul care a fost, și cum este acum. A fost o reală bucurie intelectuală să citesc această carte.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.