Culmea Prelucilor altfel. Un traseu auto plin de surprize!

1
233

Este uşor de susţinut, cu dovezi, ba cu imagini, că aflată în mijlocul Maramureşului, Culmea Prelucilor este la fel de ignorată azi ca totdeauna. Dar ar fi nedrept pentru comuna Copalnic, să zicem, care a făcut drumuri de asfalt, a reabilitat cămine culturale, şcoli. Ori pentru Şomcuta, care tocmai face asta. Văzută ca un întreg, Culmea Prelucilor, cu satele şi cătunele sale, ar trebui, logic, să fie o comună. În schimb, satele sunt arondate la oraşele Târgu Lăpuş şi Şomcuta Mare şi la comunele Vima Mică, Copalnic Mănăştur, Cerneşti şi Coaş. Cum ar fi totuşi să abordăm acel magnific deal ca pe un traseu auto? Uitând de comune, de lipsa totală a turismului?
Nu ştim cum au abordat, în legenda Prelucilor, fraţii care au primit de la voievod, în schimbul actelor de vitejie, întreaga culme. Noi am pornit din Târgu Lăpuş spre Baia Mare, având tot timpul în stânga râul Lăpuş, în superbul defileu, iar în dreapta drumul naţional dintre oraşele amintite. Deşi nu vorbim de mari altitudini, traseul auto are parfumul său şi gradul său de dificultate! Pornim de la Răzoare, traversăm satul incredibil de sinuos, cu mare atenţie la trafic, dat fiindcă drumul e îngust de abia trec două maşini una pe lângă cealaltă. La capăt de sat, avem o superbă insulă pe Lăpuş, stânca de la intrare şi un traseu de urcare, cu serpentine, cu aceeaşi problemă a drumului îngust. Din păcate, locul e împănat cu gunoaie, atât pe râu cât şi pe lângă drum sau în pădure. La chiar primul loc de belvedere, de pe stânca amintită spre insulă, e depozit de gunoaie în pădure, mai mare ruşinea. Continuăm drumul şi începem să ne întâlnim cu exploatări sau cu urme de exploatări fores­tiere. În vârf de deal, avem cătunul Groape, încă aparţinător oraşului lăpuşean. Până aici, am circulat pe asfalt excelent, fie el îngust, fără nici o problemă. Acum, intrăm pe o porţiune off-road, cu pământ şi piatră calcaroasă sau cu dolomiţi, pe alocuri sunt cariere ad-hoc. Oprim în vârf şi ne tragem sufletul, pentru a privi cătunul de sus, superb, dar şi pentru un tur de orizont peste Dealul Vimei, până la culmi din judeţul Cluj!!
Părăsim drumul de off-road şi ieşim pe asfalt nou, marcat, trasat, în satul Preluca Veche. Suntem în comuna Copalnic Mănăştur deja. Singura problemă e că, după vreo 5 kilometri de drum, încă n-am văzut urmă de om. Ţipenie! Traversăm satul pe drum bun de asfalt, ieşim în alt loc de belvedere de unde se vede până spre Pietrosul Rodnei, apoi intrăm iar în offroad. Deşi nu era cazul… este o relicvă de drum SAPARD, făcut în stil macadam de firme bine cotate la acele vremuri, ale unor „domni mari de la Cluj”. La o intersecţie, lăsăm în urmă sătucul Dealul Corbului, el deja aparţinând comunei Vima Mică. La acest moment, drumul e atât de distrus încât nu ai ce ocoli, îl parcurgi cu viteza întâia şi a doua cel mult, din groapă-n groapă. Dar ne însoţeşte pădure frumoasă de mesteacăn, urme de exploatări forestiere serioase, până ieşim la intersecţia cu „sapardul” ce urcă din Copalnic. Nu coborâm, ţinem Culmea Prelucilor, mai avem destule de văzut. Mai ales că ajungem la o altă porţiune de drum nou asfaltat, mai mare dragul. Suntem pe culme, avem pe alocuri belvedere spre Mogoşa, Igniş, Creasta Cocoşului sau mai spre dreapta, spre Ţibleş şi munţii Rodnei!!

Din păcate, Preluca Nouă e la fel de pustie ca cea Veche. Ne amintim poveştile de odinioară, absolut reale, verificate, cu sătenii ce aleseseră izolarea. Cu naşterile lor acasă sau în căruţă spre medicul din Copalnic. Cu clopotul ce se trăgea când urca Miliţia, să îşi ascundă fiecare instalaţiile de făcut impresionanta horincă de pere. Cu zăpezile până-n brâu, cu proviziile de alimente făcute din toamnă. Dar şi cu viscolele ce te străpungeau dacă ajungeai pe vreme rea în zonă. Şi revedem cimitirele de familie, acceptate de Biserică din cauza izolării. Cimitir împrejmuit, cu 7-8 cruci, cu aceleaşi nume. Florian. Voivod. Luca. Vedem o ultimă şură învelită cu paie, dar proprietara iese şi ne fugăreşte. „Nu fotografiaţi!!/Sigur, da de ce?/ Pentru că-i a mea!”. În regulă. Cu un drum, am anulat şi presupusa ospitalitate prelucano-maramureşeană, şi potenţialul turistic, le-am şters de pe listă. Continuăm drumul însă, până la o răscruce. Avem de ales. Facem dreapta pe drum de pământ, ieşim la Întrerâuri, sătuc al Coaşului, coborâm în Cheile Cavnicului, apoi ieşim în judeţeanul dintre Copalnic şi Coaş. Nu, pentru că e parte din viitorul Drum al Nordului şi e în şantier. Facem stânga, pe drum de piatră şi ieşim la… cimitirul ruşilor! Lăsăm în urmă cătunul Sehelbe şi sătucul Aspra, aparţinător Vimei, cel cu 55 de locuitori conform recensământului din 2011 şi cu trei biserici, două ortodoxe şi una greco catolică… La intersecţie, primăria Şomcuta Mare a localizat cu un monument, din păcate năpădit de spini, „Cimitirul ostaşilor sovietici căzuţi în al doilea război mondial”. Cimitirul e puţin mai încolo, dar astea-s detalii. Mai interesant este că ruşii nu doar au trecut, au mai şi rămas. Unul a dezertat la Întrerâuri, a făcut familie şi are urmaşi până azi, alt rus sau alţii doi mai încoace, spre Aspra şi Preluca Nouă. Auzim cu un drum şi o poveste neoficială, alta decât cea a familiei, în cazul unuia dintre ruşi. Se pare că nu era ofiţer sovietic fugit, din cauză pasămite că fusese prizonier la germani şi îl tatuaseră în batjocură cu svastica. Ci pentru că fusese ofiţer al trupelor căzăceşti, aliate Armatei germane, în ofensiva spre Rusia. Pentru care ruşii în general, Stalin în particular, au fost nemiloşi cu cazacii, inclusiv pentru apartenenţa lor la Armata Albă ţaristă, nu la cea Roşie sovietică…. Ia uite istoria cum se repetă… cazacii care vieţuiau şi în Crimeea pe care şi-o dispută la acest moment Ucraina cu Rusia!!
Revenind la traseul Culmii Prelucilor, alegerea fiind făcută, alegem coborârea spre Buteasa. pentru că ne reîntâlnim cu asfaltul. La Codru Butesii, alt sat frumos de deal, continuă concursul nefiresc de biserici, mai ales în condiţiile în care abia au preoţi, care slujesc pe rând, în satele răsfirate. Coborâm pe asfalt spre Buteasa Râu, un loc drag, care desparte două din cele trei trasee de rafting de pe Defileul Lăpuşului. Cel din amonte, de la Sălniţa la Buteasa, dur, periculos, şi cel de la Buteasa la Remecioara, mai uşor, perfect pentru un debut. Evident, şi la Buteasa Râu se construieşte o biserică, nu? Deşi mai sus, în deal, tocmai se dărâmă una, lăsată de izbelişte, la Buteasa. Sus în vârf de deal, înainte de coborârea spre Şomcuta, întorci capul şi revezi Prelucile. Case răsfirate, o biserică ici colo, vechi, istorice, dar învelite cu tablă din cauza vânturilor nemiloase, fie şi pe timp de vară. Ce potenţial pierdut, ignorat… Ultima oprire, la eroziunile din vârf de deal. Evident, se şi extrage piatră, dar ne dă şansa să găsim aflorimente, urme de scoici în roca străveche, de milioane de ani, din ceea ce fusese fund de ocean planetar.
Una peste alta, traseul auto cere răbdare şi pe alocuri îndemânare. De asemenea, e păcat pentru orice maramureşean care se respectă să nu calce măcar o dată în zonă. Nu, nu mai sunt casele vechi, cu paie şi cerdac. Tot mai rar vezi vacile sau porcii liberi, ca odinioară, fie şi din cauza pestei ce o poartă mistreţii omniprezenţi. Dar sunt poveşti, legende, belvederi. Ca să nu vă spunem că am lăsat în urmă, din lipsă de timp, una dintre cele mai înalte cascade din Maramureş, chiar dacă e una temporară… La care vom reveni, evident.

1 COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.