Noica la banchetul zeilor

0
50

În această lună iulie, 25 după stil nou, a venit în lumea pământească filosoful Constantin Noica, în urmă cu 112 ani. Asemeni lui Eliade și Cioran, ultimele trei decenii au fost suficient de generoase cu Noica, prin publicarea operei, pentru conturarea personalității filosofului de la Păltiniș. Noica a dăruit culturii române o operă impresionantă, prin profunzimea gândirii, fiind ultimul metafizician român al secolului trecut. A fost și un salvator al spiritelor tinere, cu efecte confirmate în cultura noastră actuală. Memorabilă rămâne călătoria lui la Paris, în anul 1972, unde s-a întâlnit cu colegii de generație, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, ori Mircea Eliade, care au insistat aprig să rămână în Franța. Spre disperarea lor, nu a putut fi înduplecat și le-a răspuns: „Am câțiva tineri de format!”
Sunt sigur că se referea la Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu sau Sorin Vieru. Misiunea filosofului a fost îndeplinită. Roadele se văd. Ca filosof al culturii, demn continuator al lui Lucian Blaga, Noica s-a preocupat de specificul spiritualității românești. Ce avem etern și ce avem istoric în cultura noastră. Câtă nevoie avem, în zilele de acum, de aceste statui ale valorilor noastre! Când sunt răsturnate, și mai ales neglijate de a fi asumate prin învățare, de către cei tineri. Filosoful a avut șansa să cunoască și Maramureșul. În anul 1976, îl întâlnește, la o lansare de carte, la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, pe atunci episcop-vicar al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, fost vreme îndelungată stareț al Mănăstirii Rohia. Care l-a invitat pe Noica la celebra mănăstire, unde a fost impresionat de cadrul natural și de biblioteca sfântului lăcaș. Noica nu ezită să-i povestească lui Nicolae Steinhardt cele văzute și simțite la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage la o mănăstire.
Așa a ajuns părintele Nicolae la mănăstirea de care și-a legat numele. Noica și-a făcut și un cerc restrâns de prieteni în Maramureș. În mijlocul cărora se detașa pictorul Mihai Olos. Nu am avut șansa să-l cunosc. Dar urmele lui, din păcate puține, le-am perceput ulterior ca o mântuire. A făcut un popas și la Desești. Era însoțit de Mihai Olos. Era prin anul 1971. Eu eram în armată. Detalii am aflat de la prietenul, colegul de școală generală, profesorul Andrei Făt, în casa căruia și-a petrecut timpul șederii în satul meu natal. Andrei îmi povestea că Noica a pus întrebări despre o casă la care să aibă el singur cheia. Deși nu s-a întrupat, acel gând răzleț al filosofului mă mângâie cu ideea că ar fi putut scrie jurnalul de la Desești. De altfel, acest text a fost stârnit de o recentă preumblare pe Ulița lui Aurel, pe unde a călcat și Noica. În fapt, o ulicioară umbroasă, misterioasă, dar celebră pentru rangul personalităților care i-au tulburat pietrele.
Cu alt prilej, prin Maramureș a mai călătorit însoțit de Alexandru Paleologu și Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu. Iubirea târzie pentru Sanda, o discretă poveste de dragoste, a fost risipită în optzeci de scrisori. În cele trei poeme filosofice pentru S., Noica încrustează, în trupul liric, reverberații din călătoria în Maramureș. Scrie Noica: „Dar când prietenul întâlnește prietenul și când v-am chemat, sau când m-ați chemat din exilul Vostru, ca să ne regăsim laolaltă în fața turlei de la Șurdești.” Cei care suntem preocupați de călătoriile lui prin Nord, putem regreta că nu avem mărturii mai consistente despre prezența lui în Maramureș. Poate sunt și nu le știu eu? Știu, însă, un text al lui Noica, care-mi este drag, publicat de Mihai Olos în rara revistă „Calendarul Maramureșului”: „Când mă gândesc la Maramureș, la folclorul nostru, și la felul întîmplător și prea adesea parțial, în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că aceea ce știm și admirăm noi, laolaltă cu atâția străini, reprezintă resturile și firimiturile unui banchet al zeilor.”
După cum observa academicianul Eugen Simion, Noica a vrut să construiască un model în cultura românească printr-o filosofie aparte. El a dorit să construiască ceva durabil într-o istorie imposibilă. Din acest model, care i-a reușit în mare măsură, îmi place să cred că nu lipsește spiritul Nordului, pe care Noica l-a intuit admirabil. Mă gândesc cât de bogată era masa, de la banchetul zeilor, închipuit de Noica. Unde se află acum, într-un jilț, pe care și l-a rostuit cu migală, cu profunzime și multă suferință, pe Pământ. Acest text l-am scris la Desești, după ce am măsurat cu pașii, ulicioara metafizică pe care a trecut Noica. Poate era vegheat de omul deplin al culturii românești.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.