Meserii pe cale de dispariţie în Maramureş!

0
507

Indiferent ce ar pretinde pliantele şi reclamele, ba şi politicienii, Maramureşul se schimbă drastic, de la deceniu la deceniu. Câştigăm în materie de civilizaţie, de infrastructură, pierdem în materie de datini. Şi de suflet. Avem în Maramureş meserii pe cale de dispariţie, mai ales la sat. La oraş e clar, nu mai e nevoie de mineri, de sondori, de forjori, că industria nu mai e. La ţară însă, e mai dramatic. Odată cu meseriile dispar şi obiceiuri, ba şi obiecte, scule. Evident, schimbarea vine cu bune şi rele, alte meserii sunt la mare căutare!

Pădure, dragă pădure

Ni-i dragă pădurea, a fost întotdeauna sursă de venit. Întrebaţi-i pe pădurari… Dar ne referim acum la meserii ce dispar sau reapar. De exemplu, e pe cale de dispariţie bocşăritul. Culmea, deşi populaţia consumă tot mai mult cărbune, la picnicuri. Dar îl cumpără din Mall… Erau bocşării peste tot în munţi, unde erau păduri de fag. A mai rămas una, pe va­lea Strâmbu, spre Băiuţ. În paralel însă, sunt mai valoroşi butinarii, oamenii care ştiu să lucreze la pădure. Zona de graniţă, majoritar ucraineană, dă butinari prin întreaga ţară. Odinioară, sate gen Ulmoasa au fost chiar înfiinţate de oameni ai pădurii… În aceeaşi branşă, a prelucrării lemnului, gaterele nu mai sunt de actualitate, sunt tot mai rare. Dar de exemplu, meşterii de draniţe ar fi iar căutaţi. Abia-abia de mai e o echipă în Breb şi una în Sârbii Maramureşului. La fel, nu mai ştie mai nimeni să împletească garduri din nuiele. Am găsit într-un sat un tânăr programator PC care angajase un bătrân să stea lângă el să-i explice cum să facă… Şi tot în zona lemnului, a dispărut şi plutăritul, odată cu deschiderea de drumuri. Se mai aduceau lemne pe râu, s-a cam terminat. Rar, deja e un eveniment ce ar trebui transformat în serbare populară! Nici în pădure, n-am mai văzut de ani lemne trase cu caii. Ultima dată în Ieud, cu vreo zece ani în urmă.

Animale, agricultură

La cât s-au căznit maramureşenii să adune pământuri, cea mai mare dramă e că nu mai au chef de el, abia de-l lucrează. Peste 60% din terenul agricol din Maramureş nu se mai lucrează, se înţeleneşte apoi se împădureşte. În prima fază, terenurile agricole devin fâneţe graţie APIA, apoi sunt lăsate de izbelişte. Odinioară, maramureşenii de pe Valea Izei coseau orice pante, şi cu capul în jos, pentru fân. Ba mergeau să facă asta şi-n Banat şi pe unde era nevoie. Acum, după câte 4 luni la sparanghel, ultimul lucru pe care mai vor să-l facă e să cosească. Cât despre animale, exemple gen Groşi, Săcălăşeni etc, cu ciurde de sute de animale odinioară, acum cu sub 20 de animale, spun totul. Cu un drum, odată cu tehnologizarea, s-a renunţat şi la cai. Potcovarul a rămas în cel mai bun caz sudorul satului. Mai o punte, mai o frână la căruţă… Însă la mare căutare a rămas păstorul! Se dau salarii incredibile, iar condiţiile cerute-oferite la stână frizează deja ridicolul: parabolică, televizor color, internet, baracă metalică… În Maramureş am întâlnit păstori de oi aduşi din Galaţi, Brăila, din Moldova. În timp ce ai noştri, de exemplu din Suciu, au păstorit prin Sicilia. Ba s-au întors acasă şi bătuţi, fără bani şi fără acte… Încă un meseriaş din ce în ce mai greu de găsit e cel care taie şi prelucrează porcul! Pe degete mai sunt, şi la mare căutare la final de an!

Infrastructura de odinioară

Iată o meserie ce se pregăteşte să moară. Podăritul. Numai pe Someş, erau 4-5 bacuri, poduri plutitoare, de la Chelinţa până la Seini. Mai sunt 2-3 şi se pregătesc să dispară, odată cu podurile de la Seini, Ulmeni sau Fărcaşa. Sigur, de-am putea lua podarul textual, să meargă să ajute la podurile ce numai nu se termină pe drumurile noastre, ar fi perfect. Poate reuşesc să regleze şi canalele ca lu­mea… La cealaltă extremă, e mare cerere de drumari. Până acolo încât am auzit vorbindu-se limbi asiatice la drumurile ce se fac prin judeţ. Şi tot pe principiul “una caldă-una rece”, au dispărut vărarii, fie ei din Baba sau de pe Mesteacăn, odată cu apariţia ma­terialelor de construcţii şi finisaje mai moderne. Cuptoarele de var sunt părăsite şi chiar ar trebui conservate, ca o filă de istorie.

Cât despre obiecte…

Dacă trecem în revistă meseriile sus-amintite, descoperim parte din obiectele pe cale de dispariţie. De exemplu cele de pescuit „arbitrar”, că sunt interzise. Coşul, Ţepuşa. Dispare încet şi coasa. Furca pentru fân e deja de plastic, la fel şi măturoiul. Ţapina e aproape istorie, eventual cu ea se scutură prunii… Cu un drum, dispar şi opincile şi obielele, deja sunt obiecte de lux, şi le permit artişti populari în curând. Aşa cum poarta maramureşeană a ajuns să fie doar la biserică şi la pensiune, eventual la intrare în sat. Trist, nu?

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.