Duminică, 19 septembrie, a fost ziua chemării la Botiza, așezarea care, pentru mine, are rezonanța unui clopot prin timp. De aici am avut colege și colegi, cu care am petrecut viața de elevi la celebrul Liceu Pedagogic din Sighetul Marmației. Apoi perioada când am fost lucrător la Muzeul Maramureșului din orașul dintre ape, cu regretatul prieten, doctor în etnografie, Mihai Dăncuș; cu el am bătut văile satului după obiecte vechi și am găsit o statuetă de lemn închipuindu-l pe Hristos. Mihai era născut în Botiza. Memorabilă rămâne și ediția Cursurilor de cultură și civilizație românească, inițiate de scriitorul Augustin Buzura, cu o zi desfășurată într-o atmosferă de neuitat la oameni buni și primitori de pe Valea Sasului din Botiza. Aici, scriitorul american Rodney Koeneke a avut revelația Maramureșului, fiind găzduit în familia lui Mihai Petreuș. Mi-a spus într-un interviu, în umbra Mănăstirii: „Botiza reprezintă pentru mine miracolul. Adică oamenii vin direct din pământ sau direct din cer. Cu rădăcini în vreme. Foarte interesant de studiat acest fenomen românesc.”
Pe acest ecran m-am proiectat când am plecat spre Botiza la lansarea unei cărți, de excepție în felul ei, „Păstoritul la Botiza.” Autorul ei este Ciprian Coc, învăluit în misterul creației, cu o modestie nepermisă pentru un creator de felul lui. Ciprian este licențiat în Geografie, cu un master în Studii Culturale, program de etnologie și antropologie. Dar practică o meserie curentă, total opusă pregătirii lui. Drumul de la Baia Mare la Botiza l-am făcut în compania distinsei familii Savu, Mara și Adrian, cunoscuți ai autorului, care mi-au deslușit episoade din biografia lui Ciprian. Cunoșteam bine cartea și mai puțin autorul.
Am ajuns la Botiza spre sfârșitul liturghiei. În crucea zilei, sala căminului cultural, renovată, deci primitoare, și-a primit oaspeții. Oameni din sat și invitați. Cei veniți din alte părți aveau menirea de a vorbi despre cartea lui Ciprian Coc. Pe mine m-au desemnat staroste. Ultima dată am fost pe scena căminului cultural, cu ani în urmă, când din mâna fostei primărițe Ioana Trifoi, Frații Petreuș au primit Diploma de Cetățeni de Onoare ai comunei Botiza. Și atunci am fost staroste. Acum era vorba despre o carte. O carte despre un obicei străvechi, care a însoțit viața și cultura locuitorilor acestei minunate așezări. Și am vorbit despre carte. Universitarul Nicolae Iuga a evidențiat rigoarea cercetării efectuate de autor pe teren, asociindu-l cu remarcabila și unica, în felul ei, carte a profesorului Vasile Latiș despre păstoritul în Munții Maramureșului. A remarcat privirea în oglindă a acestei vechi și nobile îndeletniciri, adică trecut și prezent, de la botă și trîmbiţă, la telefonul mobil. Profesorul Iuga a argumentat noutatea cercetării, făcând o analiză comparativă a păstoritului la Botiza.
Profesoara Maria Sidău, directoarea Școlii gimnaziale, l-a salutat pe scriitorul Ciprian Coc, remarcând capitolul despre credință și magie în păstoritul maramureșenilor din Botiza. Au fost remarcate subtile observații ale autorului despre unele obiceiuri din interiorul stânii. De pildă, păcurarii își plăteau om să meargă în locul lor la biserică. Profesoara pledează pentru predarea istoriei în școli. Istoricul Ilie Gherheș, bun cunoscător al tradiției Maramureșului, a făcut aprecieri despre izbânda autorului publicând această carte. Ca autor al prefeței a avut la îndemână nenumărate exemple pentru a arăta sincera admirație profesională față de cercetătorul Ciprian Coc, fiind autorul unei cărți provocatoare și insolite în peisajul etnologic actual.
În fața sălii, a amintit un episod din viața păcurarilor botizeni. Când la moartea unui păcurar oile au venit singure, de pe câmp, la înmormântarea lui. Preotul Isidor Berbecaru, care a slujit zeci de ani în Botiza, a evocat venirea lui în sat, ridicarea bisericii-catedrală, vorbind despre păstorit ca durată în istorie.
Cartea a fost plămădită tocmai pentru a adăuga un edificiu la viața culturală a comunei. Viceprimarul Viorel Pașca, prezent la eveniment, a adus mulțumiri autorului, socotind cartea și o radiografie a păstoritului actual. Autorul, scăpat oarecum de dulcea povară a emoției, a mulțumit celor care l-au ajutat în documentare. Mulți și buni oameni de la stână. Am reținut numele lui Vasile Dolca, Vasile a lu Domițu, gazda stânii, asupra căreia s-a făcut cercetarea. În sală erau rudele eroilor cărții, care au ascultat cu atenție spusele noastre despre propria lor poveste. M-a emoționat solidaritatea de neam. L-au înconjurat pe Ciprian, cu drag, mama, fiica, cumnatul, veri și verișoare, ca într-o ceremonie pentru cinstirea unei izbânzi a unuia de-al lor.
Eu consider cartea o apariție de excepție în acest domeniu. Și am fost la Botiza să depun mărturie la fața locului, în fața oamenilor despre care Ciprian Coc a scris.
