Negustor în Târgul cuvintelor

0
64

Ziua de 10 februarie, pentru mine, are un fond magnetic de coincidențe desprinse din eul prieteniei de durată, lăsarea la vatră a trei oșteni subțiați de pasul de front și semnarea certificatului cu legământ de viață. În această zi, prin definiție friguroasă, au venit pe lumea aceasta trei prieteni care mi-au însoțit destinul cu mare folos: Mihai, Vasile și Gheorghe Mihai. Cu părere de rău, primii doi s-au grăbit să părăsească lumea cuvintelor vorbitoare. Am rămas mai singur, mai lipsit de firescul trăit împreună. Am rămas pustiu, fără câteva cuvinte, care erau numai ale celor duși. Că și cuvintele au viața lor. Se nasc, trăiesc și unele dispar. Cuvântul te naște, atunci se numește strigăt, te crește, te nuntește, te viețuiește și te conduce până la groapă. De aici începe cântecul „Suflă vânt, pe sub pământ/ Mulțumescu-ți de cuvânt.” Cam așa îngână piatra și lutul acolo, în tăcerea lor.
Așa ne dăm seama că viața noastră este una alcătuită din cuvinte rămase pe fața pământului, care se plimbă prin lume până găsesc un negustor cu care să meargă la Târg. Mai puțini știu că este un Târg al cuvintelor. Acolo afli stări minunate, prin care trece durerea până devine cuvânt. Și că țipătul este strămoșul cuvintelor. Asta a spus-o un poet care făcea noduri și semne. Târgul se întinde pe o suprafață imaginară, din care poate izvorî concretul despărțit în silabe. Cei mai des întâlniți în Târg sunt poeții. Ei sunt negustorii vicleni de cuvinte. Până să ajungă cu ele în vitrine, ei, negustorii, trudesc mult la lustruirea lor, la sublimarea sensului în ochii lumii. De obicei noaptea, când lumea doarme, se construiesc himere pentru a face deosebirea dintre cuvântul văzut, adică scris pe câmpiile raiului, și cuvântul vorbit, locuitor pe tronuri nevăzute, dar extrem de prețioase.
De obicei, cuvintele scrise se cer a fi vorbite, să fie ridicate din matca lor, din alfabet. Își cer dreptul la zbor. Prin cuvinte omul râvnește nemurirea, dar cuvintele se încăpățânează să plece spre mai departe. Se pot preface în memorie. De obicei, cel mai bine, le dezlipesc de real, actorii. Acolo în Târg, care are tot timpul porțile deschise, am întâlnit un poet, care a prefăcut mugetul în cântec, oferind, spre mirarea multora dintre noi, necuvinte. El credea, și striga în piața Târgului, că poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte, poezia folosește cuvintele din disperare. Poetul ne mai oferea, în acea zi de februarie, un tratat de geometrie a cuvintelor. A fost un șoc propunerea poetului! Apoi lumea s-a obișnuit cu noul, i-a făcut loc în vitrinele Târgului, iar necuvintele poetului au intrat în rând cu ordinea cuvintelor.
Mă puteți întreba ce preț au cuvintele? Cum se vând? Au termen de garanție? Au somn? Sunt prietene cu omul? Cele sălbatice, pot fi îmblânzite? Oare cuvintele trădează? Se despart de om înainte de vreme? La ultima întrebare mi-am răspuns, cu o zi sau două, înainte de a scrie acest text. Am propus o rundă de negocieri cu cuvintele. Ca în vremuri de război. Cum sunt orgolioase, țâfnoase, neascultătoare, pretențioase, căpoase, este greu de stat la masa tratativelor cu ele. De obicei ele câștigă. Poetul, cel care le cunoaște și slăbiciunile, adică punctele vulnerabile, mi-a spus când îmi era teamă că voi pierde prima rundă de negocieri: Prefă-te în cuvânt! Ușor de zis, mai greu de făcut. Sincer să fiu nu mi-ar fi displăcut să mă prefac în Cuvânt, să nu rămân un simplu om al cuvântului. Mă locuiește întrebarea: oare cuvintele trădează? L-am chemat în ajutor pe bunul prieten din geografia zilei de 10 februarie, Gheorghe Mihai. Zău, cu prietenii te înțelegi altfel decât cu țâfnoasele cuvinte. M-am gândit să le spun să mă lase singur. Ori le părăsesc, ori să mă lase în pace. Îl întreb, deci, pe bunul meu prieten: părăsirea este și ea o trădare? Despre ce fel de părăsire vorbești?, mă întreabă prietenul. Ți-ai părăsit vreodată trupul? Îi răspund învins de întrebările lui: numai în somn! Astăzi, 10 februarie, a rămas pentru mine un loc de aterizare pentru o decizie care mă iscodea. În ziua cu serioase potriviri magnetice, mi-am zis că mă voi muta dinspre partea aceasta a scrisului, din pagina de ziar, undeva în pășunile raiului.
Până în ziua de astăzi, când citiți aceste rânduri, negocierile dintre mine și cuvinte sunt neclare. Consultanții mei de sprijin în vremi de restriște: Gheorghe Mihai, Viorica, Tedy, Echim, Pruncu, au dat dreptate cuvintelor, nu mie. Cum cred în justa judecată a celor apropiați, m-am trezit învins dintr-o bătălie câștigată. M-am refugiat în salonul de cristal al poetului necuvintelor. Acolo, pe un perete stă scris: „Lacrima lui Mihai Eminescu a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci și toate trupurile femeilor iubite din această țară.” Așa am ajuns un negustor, în Târgul Cuvintelor, care trebuie să mai învețe ce preț au ele. Se pare că și mâine este o zi. Și pentru cuvinte, dar și pentru mine. AVE!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.